In orasul acela e inima mea. O inimã ce bate ritmul vietii mele departe de trup asemeni inimii uriasului ce nu putea fi ucis din basmele copilãriei.
Este un oras atât de bãtrân în duiosia cu care se retrage si atât de tânãr prin transformãrile sale! Se sprijinã tandru pe coloana sa vertebralã o frumoasã stradã cu tei fosnitori. Bãtrâna si draga Domneascã porneste dintr-o grãdina de granitã si se opreste la o granitã de apã, Dunãrea. Toatã viata mea s-a desfãsurat între aceste douã repere. Si dacã ”grãdina publicã” a reprezentat taina, misterul, dorinta, Dunãrea a fost pentru mine speranta, rãspunsul, sprijinul. Mi-am spãlat toate necazurile la malul acestei ape ca o muncitoare cu ziua. Priveam valurile ce loveau malul clipocind tenace si simteam cã dacã apa aceea poate, pot si eu.
Era Dunãrea mea, frumoasã si puternica mea prietenã. Imi asculta secretele si stiam ca nu mã trãdeazã. Imi dãdea din puterea ei fãrã oprelisti. In fiecare zi altfel, totdeauna nouã.
N-am sã uit niciodatã culoarea ei de otel când norii întunecau cerul si bãtea vântul, culoarea albastrã cu sclipiri argintii când soarele îmi ardea umerii în cãldura verii nici nesfârsitele nuante pe care le lua în zilele acelea binecuvântate de tinerete.
Când eram lângã ea, când ne tineam de mânã prietene si ne luam rãmas bun i-am încredintat inima. Si stiu cã acolo la sânul ei de mamã nu mi-o poate rãni nimeni.
Postări
