Lumea se cutremura nebunã. Avioanele brãzdau cerul pline de sãmânta mortii. Bãrbatii mureau departe. Aici rãmãseserã bãtrânii, mamele, sotiile si copiii. Durerea coplesea. Bãtrânii neputinciosi se închinau la Dumnezeu, cu ochii înlãcrimati cereau îndurare.
Pe câmpia înghetata zãpada se asteruse curatã. Un mãrfar negru strãbãtea întinderea albã miscându-se greu. Vagoanele, pline, transportau zdrentele umane înfricosate, refugiatii. Nu stiau unde si dacã vor ajunge, stiau doar cã trebuie sã fugã.
Intr-un vagon încãlzit cu un godin alimentat cu cãrbuni si lemne adunate de unde se putea o femeie tânãrã îsi ocrotea puiul împingându-l spre cãldurã cu insistentã. Ceilalti, oameni necãjiti si preocupati de gândurile lor îi faceau loc. Copilul însã se retrãgea mereu spre un coltisor mai depãrtat dornic de visare. Ii lipsea tãticul care înainte de culcare îi povestea totdeauna o ispravã de a lui Cocârt. (Cocârt era un bãitel foarte curajos si inventiv care fãcea ce fãcea si intra mereu în încurcãturi.) Ii lipsea bunica, mamama cum îi spuneau toti. Ea îi povestea mereu aceeasi poveste de care nu se sãtura niciodatã sã o asculte în timp ce ea si-o amintea din ce în ce mai greu . Era povestea lui Ion Coticerul, un bãiat frumos care avea la fereastrã o glastrã cu o floare. Noaptea floarea se dãdea de trei ori peste cap, se fãcea o fatã frumoasã si se culca lângã el. Si Ion Coticereul era îndrãgostit de ea. Crezând cã dacã ar sfãrma vasul cu pãmânt în care intra dimineata nu s-ar mai transforma în floare Ion Coticerul l-a sfãrmat.
- Vai, vai! A plâns ea când s-a trezit, trei nopti dacã mai asteptai as fi scãpat de vraja care mã transforma ziua în floare. Acum trebuie sã mã duc la Dumnezeu, altfel voi pieri pentru totdeauna. Dacã mã iubesti cautã-mã. Eu nu mai pot face nimic! Si a dispãrut.
Ion Coticerul si-a luat câteva perechi de opinci, o traisã cu merinde si a plecat sã-l caute pe Dumnezeu. Si drumul era lung si greu dar într-un târziu a ajuns la un munte în vârful cãruia era o cruce. La poalele muntelui era intrarea la Dumnezeu. Si a intrat.
Aici bunica se oprea mereu caci trebuia sa inventeze noi întâmplãri care sa-i îngreuneze bãiatului drumul înainte de a-si gãsi iubita.Oameni păcătoşi aşteptau la rând să intre la Dumnezeu să ceară ceva si Ioan Coticerul le asculta povestea. Când în sfârsit ajungea la Dumnezeu el îi îndeplinea dorinta si îi dãdea de sotie pe fata din floarea fermecatã. Oare il citise bunica, o femeie de la tara, pe Dante ?
In singurãtatea gândurilor sale copilul visa la muntele pe unde era intrarea la Dumnezeu. Era sigur cã dacã ajunge acolo ”El” îi va îndeplini toate dorintele. Voia ca totul sã fie ca înainte. Sã vinã tãticul, sã vinã bunica si lacrimile i se opreau neplânse. Mama nu trebuia sã vadã cât dor îi era de ceilalti.
Si într-o zi minunea s-a petrecut!. . .Trenul s-a oprit si usile vagonului de marfã s-au deschis lãsând sã pãrundã odatã cu aerul rece pulberea de zãpadã. Toti erau speriati.
- Uite acolo, strigau oamenii, se bombardeaza! Dacã lovesc linia? Si toti se închinau! In jur zgomotele te asurzeau. Oamenii coborâserã si priveau la avioane. Copilul însã se uita cu ochi mari la muntele cu crucea în vâf care se vedea în depãrtare. Oare cât este pânã acolo se întreba .Uite drumul spre Dumnezeu! Dece oamenii acestia nu-l vãd? Se zbãtea sã coboare dar mama nu-l lãsa.
-Ce drum spre Dumnezeu spunea ea neîntelegând ce spune!
Purtarea ei durã nu l-a convins. Deci aici este drumul spre Dumnezeu, gandi copilul cu îndãrãtnicie.
Imi amintesc ca azi ziua aceea. Chiar acum, dupã atâti ani, fãrã sã vreau, când trec cu trenul spre Predeal si vãd crucea de pe Caraiman, nu pot sã nu mã gândeasc la povestea bunicii si o cumplitã pãrere de rãu mã cuprinde. Am o fotografie cu mamama si sora cea micã a mamei într-un grup de excursionisti, vesele, îmbrãtisate lângã cruce. O privesc ca pe o icoanã. Nu am ajuns niciodatã la poalele muntelui si nu am urcat niciodatã la cruce. Nu a fost sã fie, nu am încercat. Parcã asi dori sã prelungeasc speranta într-un adevãr imposibil.
Postări
