marți, 20 octombrie 2015

26 Cum mă educa bunica mea...



Când eram eu mică, nu eram încă la şcoală, obişnuiam să îmi legăn picioarele care îmi atârnau atunci cand stăteam pe un scaun. Pe scaun nu prea mă aşeza nimeni decât atunci când mi se dădea să mâmânc şi trebuia să stau la masă. Cred că aşa fac mai toţi copiii gestul fiind un fel de neastâmpăr al vârstei, dar enervant pentru persoanele mature din jur. Probabil că pe bunica mea o enerva, sau poate doar dorea să mă dezveţe de acest obicei prost, aşa că pentru a mă determina să mă stăpânesc îmi spunea totdeauna să nu mai fac aşa, iar eu ca tot copilul curios întrebam “dece ?”.
Fiecare părinte are metoda sa de educaţie, bunica de fiecare dată când îmi cerea să fac ceva căuta să mă convingă că aşa este bine. Legănatul picioarelor când stai într-un scaun este o lipsă de manieră, de educaţie, “nu este bine”. Cum sa faci un copil să înţeleagă asta ? Bunica a ales să îmi spună că atunci când îmi legăn picioarele îl legăn pe Dracul. Credea ea că această asociere a gestului meu  cu un duh rău mă va speria. Chestia asta nu mai ţinea la mine de când tot bunica şi de fapt toti oamenii mari mă convinseseră cu altă ocazie că nu există draci. că dracii sunt ceea ce am eu în mine când sunt rea şi neascultătoare, aşa că mă distram şi mai aprig legănându-mi picioarele.
Poate am să vă povestesc altă data  întâmplarea care m-a convins că nu există draci.
Stiam deci că bunica vrea să mă păcălească şi mă distram pentrucă vedeam că ea nu ştia că eu ştiu că nu există draci. Dar educaţia trebuia continuată. Dacă nu mergea cu răul, trebuia să fiu luată cu binişorul. Cum să explice biata mea bunică că totuşi nu este bine să îmi legăn picioarele la masă “cu binele” ?
Pentru o discuţie cu un copil, credea ea, sau poate chiar aşa vedea ea problema, răul şi binele trebuie personalizat. Definiţiile abstracte nu prea sunt uşor de explicat şi sunt şi mai greu de înţeles. Trebuia să găsească ceva ce să atingă partea bună a fiinţei mele, nu să mă sperie.
Pentru ea orice argument moral era legat de Dumnezeu.  Exemplul personalizat trebuia deciI dat din domeniul acesta. Nu putea să apeleze chiar la Dumnezeu  căci se temea să nu strice ceva în cazul unei confruntări cu vesnicul meu " dece?". Atunci a apelat la un sfânt mai mic dar foarte puternic, "mama". Bunica mi-a spus că atunci când stă la masă un copil, Maica Domnului stă sub masă şi binecuvântează mâncarea, iar eu dacă dau din picioare pot să o lovesc. Nu prea stiam cine este acea persoană şi a cui mamă era dar bineînţeles că m-am uitat sub masă şi nu am văzut pe nimeni.
-Dar nu este nimeni sub masă, îmi amintesc că am spus eu.
-Maica Domnului este nevăzută, mi-a explicat bunica.
-Bine, este nevăzută dar dacă este sub masa unde mânânc eu, cum poate fi şi sub masa unde mânâncă odată cu mine şi alt copil?
Am spus asta pentrucă atunci  când eram eu la masă, erau şi ceilalţi copii cu care mă jucam.
- Maica Domnului nu este aşa, ca oamenii, este un duh sfânt mi-a spus bunica. Un duh sfănt este peste tot chiar dacă oamenii nu îl văd şi nu ştiu asta. Acum este sub masă şi vede că eşti neascultătoare !
Bunica îmi vorbea cu convingere. Simţeam că ea crede ce spune. Chestia cu Maica Domnului un Duh Sfant părea ceva serios căci observasem de multe ori că oamenii mari chiar credeau că există ceva sfânt. Nu mă bazam niciodată doar pe ce spunea bunica, deşi ştiam că bunica ştie mult mai mult decât alţii despre ce este sfânt,  dar prea vorbeau serios toţi oamenii mari când se discuta de Dumnezeu.
Atunci nu cred că am înţeles tocmai bine cum este cu Maica Domnului care nu se vede dar stă sub masa mea când mânânc,  dar bunica m-a convins. Pentru orice eventualitate am hotărât că .nu voi mai legăna picioarele când sunt la masă. Nu aveam de gând să mă port urât cu un Duh Sfant, mai ales că după spusele bunicii, era ceva ce se băga  mereu  în viaţa mea protejându-mă spre marea ei bucurie   .....
Si de  atunci nu am mai legănat picioarele cand stau la masă niciodată.

duminică, 11 august 2013

25. O întâmplare adevărată.



Aşteptam pe peron sosirea trenului. Pe bancă, lâmgă mine mai erau două femei, una în vârstă şi una mai tânăra. Se vedea, se cunoşteau, erau din acelaşi sat.
Era vreme frumoasă. Soare, cald, aşa că gândul ne-a dus la ploaie şi vreme urâtă.
- Când plouă şi fulgeră, se aprinde o lumânare a continuat cea tânără discuţia atrăgându-mi curiozitatea pentru ce vorbeau..
- Da, şi eu ştiu că aşa se face adăugă cea bătrână.
- Dece? Am întrbat eu  care stăteam alături şi nu le cunoşteam  dar am obiceiul să mă bag în discutii nepoftită.
- Ca să vadă Dumnezeu că te temi şi îi ceri să te ocrotească.
- Da, am gândit eu cu voce tare, obiceiurile astea te ajută, au rolul să îţi  liniştească spiritul într-un fel. Se acţionează asupra inconştientului nostru. Credinţa este foarte importantă...
- Nu doar atât, a continuat cea bătrână care şi-a întrerupt apoi vorba ca să răspundă la telefon.
După ce a dat lămuririle corespunzătoare pentru locul unde se află şi când ajunge acasa, a continuat. Era o femee de aproape 80 de anui, dar încă vie şi cu privire inteligentă sub broboada ei neagră.
-  In tinereţe nici eu nu credeam prea mult în Dumnezeu. Eram nemulţumită de viaţă şi îi reproşam lui Dumnezeu că nu mi-a dat o viaţă pentru care trebuie să-i fiu recunoscătoare. Lipsuri, ca la toţi pe vremea aceea, iar bărbatul cam beţiv. Chiar dacă ne-am luat din dragoste nu eram fericită.
-  Il ştii,  s-a adresat ea celeilalte. După spusele doctorilor era gata să moară. Cum era să fiu recunoscătoare lui Dumnezeu ? Aveam 30 de ani si 4 copii. Rămăsesem însărcinată cu al cincilea. Am vorbit cu bărbatu-meu şi i-am spus că pe ăsta îl lepăd. Nu cred că sunt în stare să cresc 5 copii singură. Si patru sunt mulţi pentru o femeie singură !
Cel mai mic avea 4 ani.  El a spus să fac ce cred....
Am plecat la oraş să mă programez pentru chiuretaj.
Când a ajuns la spital, la doctor era coadă. Chiar când se ajunsese cu rândul la mine, doctorul a ieşit din cabinet şi ne-a spus că este târziu, nu mai face în acea zi nimic. Să venim a doua zi. M-am întors acasă şi am spus soşului ce s-a întâmplat. Seara am avut un vis.
Am visat că era pe înserat, eram într-un câmp plin de flori iar pe cer stele de toate culorile. Mă simţeam bine si mă plimbam cu privirea la cer. Deodata dintre stele a apărut un înger care trăgea după el un copilaş. Copilaşul plângea şi mie mi se rupea sufletul de plânsetul copilului. Îngerul s-a oprit în faţa mea şi m-a întrebat dece îmi este milă de copil dacă tot vreau să-l dau afară. Stăteam uimită şi plină de suferinţă pentru acel copilas, dar nu eram în stare de nici un alt gând. In continuare voiam să fac chiuretaj.
Atunci îngerul care era în aer împreună cu copilul ce plângea mi-a arătat puţin în spatele meu, pe pământ, un baitel îmbracat cu niste pantalonasi albaştri şi o bluză roşie.
- Uite il vezi pe ăla, mi-a spus îngerul, daca îl leăpezi pe ăsta, eu ţi-l iau şi pe acela.
Si m-am trezit!
Am spus însă : „vise !” şi m-am dus totuşi la spital cum eram programată. Pe holul spuitalului era o femeie mai în vârstă care aştepta. M-am luat în vorbă cu acea femeie Am întrebat-o dacă stă şi ea pentru chiuretaj. Mi-a spus că îşi aşteaptă fica, apoi  din una în alta, i-am povestit visul. Femeie aceea m-a convins sa nu mai fac chiuretaj si m-am întors acasa.
M-a întâmpinat baiatul cel mic, al patrule,  cel pe care îngerul mi-l arătase când mă ameninţase că mi-l ia dacă îl lepăd pe cel de al cincilea. Era îmbrăcat exact aşa cum  l-am visat si doar nu eu il îmbrăcasem aşa căci  am plecat de acasă înainte de a se trezi el şi de a se îmbrăca..
- Mamă, mamă, strga el vesel. Eram să mor !
Ce se întâmplase ? Alecu, un căruţaş vecin cu noi a trecut prin sat cu căruţa, iar băiatui meu s-a uracat în căruţă cum îi era obiceiul. S-a dat jos cu puţin înainte de a face cotul spre Bârlad, spre râu, nu spre oraş. Dacă nu se dădea jos spunea copilul vesel şi cu inconştienţa copilăriei, aş fi murit ! Calul s-a spriat, iar căruţa s-a răsturnat.  Badea Alecu a fost prins sub roţi şi a murit. Tot satul era adunat la locul cu pricina.
- Muream şi eu! Repeta copilul sărind într-un picior, spre spaima mea.
De atunci cred în Dumnezeul. Spuneţi şi voi, am visat un înger care mi-a spus sa nu fac chiuretaj, este de înţeles, am visat  pentrucă la asta mă gândeam atunci. Dar îngerul m-a ameninţat că îl ia şi pe cel mic dacă nu îl ascult, iar copilul pe care mi l-a arătat era îmbrăcat aşa cum m-a întâmpinat băiţelul meu atunci când era să fie strivit de căruţă. Asta pare de acum altceva...
Să nu cred în semne? Eu cred ! Dumnezeu să ma ierte, dar cred...
Acum am vorbit cu baiatul de care vă spuneam, cel pe care îngerul m-a ameninţat că mi-l ia dacă îl lepăd pe celalalt. Si uite, am mai pus o cană de apă în mâncare şi i-am crescut pe toti cinci iar acum mă bucur de ei.
- Si al cincilea a fost tot băiat cum spunea ingerul ? Am mai întrebat eu.
- Da, tot băiat. Ei spunţi, asta nu ar merita să fie scrisă, să înţeleagă toţi ?
- Aşa este, am aprobat eu... Dar cum trenul meu tocami sosise pe linia întâi, am întrerupt discuţia .

24. Inainte de operaţie



Acum cinci minute am luat pastila recomandată de medic. Peste 6 ore trebuie să o iau pe a doua. Până atunci trebuie să scriu tot ce mâine s-ar putea să uit. Ba chiar ştiu sigur că voi uita. Mă întreb însă ce voi crede eu, mâine, despre ceea ce voi scrie acum. Voi considera textul ceva interesant, o poveste S.F., o tâmpenie scrisă de un copil tembel sau voi păstra destule amintiri despre starea mea de acum astfel că voi înţelege totul. De fapt, aşa sunt considerat acum, un copil cu probleme.

Am 16 ani. De când am învăţat să vorbesc,  mintea îmi este invadată de amintiri aşa spuse false. Am amintiri şi sentimente ca şi cum aş fi trăit mii de vieţi înainte de asta. La început amintirile apăreau haotic si nu înţelegeam cine sunt cu adevărat. Simţeam în mine o personalitate care se impunea. Cu timpul, înţelegând că totul se petrece în mintea mea, când amintirile false ma copleşeau, am început să mă retrag şi să le depăn în singurătate selectând ce puteam înţelege şi ce mi se părea vrednic de a fi uitat. Aveam aproape trei ani, învăţasem să citesc şi să scriu iar părinţii mă socoteau un geniu. A fost suficient să mi se arate odată ceva că restul învăţam singur. Era ca şi cum ştiusem totul iar acum imi reaminteam totul. Imi aminteam de madame Denisse care vorbea cu mine doar în franceză, şi repetam fraze întregi din această limbă pe care nimeni din casă nu o ştia aşa că multă vreme toţi credeau că era un joc inventat de mine. Mi-am amintit de bunicul cu care vorbeam ebraica, limba de care nimeni nu se indoia că nu o ştiam ci doar o inventam, si multe noţiuni de matematică până când cineva şi-a dat seama că de fapt aveam cunoştinţe pe care nu ar fi trebuit sa le am.

In acea perioadă, nu împlinisem 5 ani, mi-am amintit că am fost medic.

După puţină agitaţie, cei din jurul meu au considerat că probabil am citit cărţi din biblioteca familiei şi că având o memorie iesită din comun puteam să reproduc ceeace citeam sau auzeam în casă. Le spuneam că am studiat  şi am practicat medicina şi asta era considert jocul meu preferat.

Nu am căutat să îmi amintesc unde şi în ce condiţii am trăit, am considerat că nu ar fi fost necesar să reţin această informaţie. Imi aminteam însă că studiasem omul şi creierul uman, că experimentasem  pe animale şi chiar pe oameni căutînd elementul ce diferenţiază materia vie de materia organică, dar fără viaţă. Studiasem cum se transmite viaţa pe embrionul om-animal şi când anume se poate considera că embrionul trăieşte şi nu este doar un boţ de materie organică aşa cum este pielea sau sângele. Căutasem deosebirea dintre elemtul ovul sau spermatozoid  şi elemntul rezultat prin unirea acestora. Mă întrebasem, ca medic, dece fiecare în parte este doar materie organică  iar după unire, sau într-un anume moment, devine „viaţă”.

Am petrecut mult timp memorând amintirile acelea. Fiecare noţiune pe care mi-o aminteam se cerea definită şi toate acestea petrecându-se la acea vârstă nu era uşor. Foloseam cuvintele de care îmi aminteam fără nici o aparentă legătură, în mijlocul unor discuţii, fără nici o noimă şi schimbam subiectul pe care îl discutam cu cei din jurul meu cu ceea ce era în mintea mea fără să îmi dau seama. Asta  a făcut pe părinţii mei, care sunt medici, să creadă că sunt influenţat de discuţiile din casă. Incercau să mă convingă să nu mai vorbesc despre lucruri pe care nu le înţeleg.

Unii din familie considerau că sunt lasat să citesc ceea ce nu înţelegeam şi îşi manefestau îngrijorarea faţă de indulgenţa părinţilor mei, dar părinţii nu m-au oprit să citesc ce vreau deoarece credeau că sunt manifestări de teribilism care vor trece cu vârsta.

Văzând că cei din jurul meu nu mă înţeleg am continuat să mă retrag în amintirile mele. Mi-am amintit că atunci când eram medic am recurs la tehnica regresiei în timp prin hipnoză, crezând că voi avea  revelaţia momentului naşterii.  In acea stare de regresie hipnotică, atunci, ca medic am descoperit ca detineam amintiri din alte vieti şi că ascundeam aceste cunoştinte de sotia şi copiii mei. Mi-am amintit că atunci când am fost medic am devenit un adept al reîncarnării sufletului ceea ce nu era acceptat de alţii.

La cinci ani m-am retras tot mai mult din lumea înconjurătoare  rememorând amintirile si dobândind multe cunoştinţe. Mi-am dat seama că nu trebuie să mai spun la cei din jurul meu ceea ce îmi aminesc şi nu am mai spus mult timp lucruri care mi-ar fi putut îngrijora parinţii..

Mi-am amintit că atunci când am fost medic m-am concentrat pe modalitatea de a-mi  păstra memoria călătorind dintr-un corp în altul şi am înţeles ce este acea cantitate de energie care determina apariţia vieţii într-un mediu de substanţă organică. Multe amintiri îmi erau de neînţeles căci nu îmi aminteam totul, deodată, ci progresiv. După un timp am cautat să îmi amintesc si altceva decât că am fost medic.

Trebuie să recunosc că amintirile mele ca doctor,  m-au făcut să pot trece un timp, prin această viaţă,  ca un om aproape normal. Am înţeles că nu pot spune tot ce îmi amintesc dar involuntar, atunci când dădeam explicatii la ceva ce nu ar fi trebuit să ştiu la vârsta mea, cei din jur aflau că sunt ciudat.

Doar eu îmi aminteam ceea ce trăisem în alte vieţi şi mă întrebam  dece ceilaţi nu îşi aminteau la fel ca mine.

Dar deja stiam din amintirile mele că oamenii nu stiu că au astfel de amintiri şi că este bine să nu spui celorlalti că eşti altfel decât ei.

După un timp mi-am dat seama că nu pot păstra în memorie toate amintirile, că sunt prea multe pentru a putea fi utilizate concomitent cu memoria din această viaţă, respectiv în actualul  creier de care mă folosesc.

Am înţeles că trebuie să păstrez doar ceea ce este interesant sau cu adevărat util, restul rămânând în sfera starii de semiuitare pe care ştiam că le pot totusi afla în stare de hipnoză, stare pe care nu am înţeles-o bine niciodată

De la patru la şapte ani, am trecut prin căteva vieţi pe care nu le-am memorat decît puţin, ca amintiri din primii ani de viaţă.. Am reţinut de la fiecare  viaţă perioada copilăriei,  când învăţam să vorbesc,  astfel că atunci când am ajuns la şcoală stiam să scriu şi să citesc în mai multe limbi printre care şi chineza, ebraica şi greaca veche, araba, scandinava, rusa, franceza, spaniola şi bineînţeles engleza.

La început mă amuzam făcând expuneri către colegi, dar cănd profesorii au chemat pe tata să-i arate ce fac, am înţeles că trebuie să îmi expun mai prudent cunostinţele pentru a nu fi considerat un ciudat. Cu toate măsurile de prudenţă luate de mine, părinţii au înţeles că ceva nu este în ordine cu mine. Am avut încredere şi le-am spus adevărul dar ei au devenit şi mai îngrijoraţi.  

Nu au crezut că ştiu acele limbi cu care mă laudam şi nici nu au verificat cunoştinţele mele. Mi-au cerut doar să nu mai o fac pe „nebunul” cu cei din jur, căci în caz contrar va trebui să mă bage într-un spital unde voi avea parte de multe injecţii. Asta m-a cam speriat aşa că m-am cuminţit.

Amintirile însă mă copleşeau şi astfel am continuat să fiu un elev problemă, retras în interiorul meu unde selectam amintiri din alte vieţi.

Mi-am amintit de  o perioadă când am fost un inginer. Căutam şi atunci natura acelei scantei divine ce constituie viaţa. În acea viaţă căutam  acea formă de energie pe care noi  oamenii o numim suflet. Aşa cum materia este o formă a energiei, tot aşa şi sufletul, credeam eu,  este o formă a energiei. Are acel dublu caracter de undă şi particulă la fel ca lumina şi are proprietetea de a reţine informaţia şi a modela materia conform informatiilor reţinute. Dar aceste amintiri nu erau foarte clare. Imi aminteam că am publicat câteva articole despre descoperirile mele, dar nu îmi aminteam ceea ce scrisesem. Imi aminteam că şi ca inginer unii mă considerau genial, alţii nu înţelegeau nimic din ce scriam.Eu mi-am notat numele articolelor şi unde erau publicate precum si numele meu ca inginer. Nu le-am căutat dar poate le voi căuta mai târziu.

Acum, la 16  ani,  deşi stiu mai mult decât ar sti un tânăr la vârsta mea, nu reuşesc să mă concentrez suficient ca să trec examenele de sfârşit de an.  Aintirile îmi vin  cu viteză uluitoare tocmai când ar trebui să mă concentrez la altceva. Nu as fi reuşit să scriu nici aceste rânduri daca n-aş fi luat pastila aceea care mă linişteşte până în momentul operaţiei. Urmează să îmi extirpeze tumora de pe creier. Pastila aceea ma lasă să ma pot concentra, opreşte valul de amintiri din alte vieţi.

Tumora mi-a fost descoperită când parintii mei, îngrijoraţi de starea mea, au hotărât să îmi facă o tomografie pe creier. Sperau să vadă un motiv pentru care eu să nu mă pot concentra, un motiv ce trebuie îndepărtat. Au găsit această tumoră  şi urmează să fiu operat.

Acum sunt în spital.  Tot ce scriu acum am mai încercat să scriu dar niciodată nu am reuşit să îmi controlez gândurile ca acum.

Am doar acasă, în biroul meu, un fel de jurnal la sfârşitul căruia am o lista cu articole din ziare străine şi cărţi de care îmi amintesc că le-am scris şi numele pe care mi-l aminteam că îl aveam atunci. Va trebui să încerc să le verific existenţa. Va trebui să mă mulţumesc cu ea căci  acum îmi este greu le amintesc.

Cred că după operaţie voi încerca să compar ce am scris în jurnal cu ce scriu acum. Nu am reuşit să notez multe din ceea ce mi-am amintit din vieţile mele anterioare. Din cauza vitezei cu care trebuie să îmi urmăresc gândurile scrisul meu pare o mâzgâleală. Prin faptul că mereu îmi amintesc, nici nu am când să mă concentrez la a-mi descifra gândurile. Acum însă, după pastila pe care am luat-o, pot să mă opresc, să nu îmi amintesc de ceea ce nu vreau. Ce pastilă mi-a dat oare doctorul?

Am să notez acum doar ceea ce trebuie să verific, trebuie să verific daca oamenii care îmi amintesc că am fost, au existat. Trebuie să verific nume, locuri, si cărţile de care îmi amintesc că le-am scris.

Dacă înlăturarea tumorei sper ca viteza cu care mă lupt cu acester amintiri va scădea şi voi reuşi să am o viaţă normală. Sau poate .va aduce şi înlăturarea acestor amintiri. Imi vor rămâne însă  notiţele, pentru a-mi împrospăta memoria.

Dacă operaţia va reuşi si tata crede că va reuşi, deşi nu el mă operează, vreau să continui cercetarile începute ca medic, desi si cele descoperite de mine ca inginer mi se par foarte interesante şi ar merita continuate.

Doresc însă foarte mult  să îmi amintesc de o anumită perioadă de tăcere, nelinişte si dorinţi pe care o simt ca existând între fiecare două vieţi trăite. Sper ca atunci când amintirile se vor opri, îmi voi aminti de acea perioadă. Sper  să mă pot concentra pe acele amintiri pe care nu le pot defini.

Cred că este vorba despre viaţa mea între doua reîncarnări. Mereu intervine în mintea mea amintirea unei perioade în care nu am trăit, o perioadă din care nu reţin fapte ci sentimente şi dorinţi, şi o mare durere sufletească, nu fizică.. Îmi amintesc de o comunicare exaltată cu mai multe entităţi asemeni mie, nedefinite, dar cunoscute, de parcă ar fi fost o prelungire a eului meu. Totul pe bază de infinită şi atotcuprinzătoare existenţă, cu nimic concret. Ceva imposibil de definit.

Dacă voi mai păstra ceva din capacităţile mele actuale, din cunoştinţele căpătate amintindu-mi şi mereu amintindu-mi,  sper ca să reiau cercetările din trecut.

Dar pentru asta trebuie să ajung să-mi iau examenele şi să înţeleg ce pot face în această viaţă şi nu în vieţile mele trecute. Nu vreau să pierd amintirile astea dar multitudinea lor m-a copleşit. Nu le mai pot controla, nu le mai vreau.

Inainte de a lua a doua pastilă care ma va adormi, voi încerca însă să îmi amintesc când şi dece am ales acest corp. Am senzaţia că ştiam ceva ce acum îmi scapă. Am senzaţia că am primit acest imbold de undeva din afara voinţei mele, sau mai bine spus de la o conştiinţă pe care am pierdut-o. E ca şi când aş fi primit un ajutor de la a o altă conştiinţă din care eram parte şi din care m-am desprins în aceşi moment în care am primit acest corp.

Din momentul în care am primit un corp am intrat într-o altă lume. Amintirile mele din alte vieţi sunt solide, la fel ca acelea din această viaţă, sunt intamplări si  evenimente  reale. Cele dintre vieţi sunt fără  durată în timp, sau loc. Am senzaţia că eram într-o lume paralelă în care timpul era doar clipă. O lume pe care nu o pot defini oricât mă stăduiesc.

..............................................................................................................................................................................

Atât a mai rămas din vraful de hârtii scrise de tânărul  Eduard Wattson înaainte de a intra la operaţie. Tânărul căruia i s-a extirpat o tumoră pe creier a decedat pe masa de operaţie. Doctorul Wattson, tatăl acestui tânăr a luat tot ce a găsit scris de fiul său chiar înainte de operaţie, dar probabil că aceste foi căzuseră de pe masa şi alunecaseră sub canapea iar după tragedie nu le-a mai căutat deşi era uşor de remarcat că lipseau, era  tocmai începutul.

Au rămas să le găsesc eu şi să rămân nedumerită citindu-le. Era un băiat tare frumuşel Eduard ăsta.

Păcat de el !

Bineînţeles nu l-am întrebat niciodată nimic pe doctorul Wattson, tatăl acelui băiat.


joi, 6 iunie 2013

23. Marjorie



Maria Comneanu, soţia marelui chirurg Alexandru Comneanu, Marjorie cum îi spuneau prietenii de scenă îşi făcea loc să coboare din tranvaiul care o transportase de la prietena ei Violeta, până la intersecţia dintre Rahova şi Şoseaua Viilor unde urma să shimbe tranvaiul cu aotobuzul 176 care o lăsa destul de aproape de strada Londra unde era vila la care locuia.
          Nu ştia ce să facă, să mai meargă o staţie şi să coboare la intersectia următoare, pe strada unde locuia altă prietenă de a ei, Ioana?
          Ar fi mers la ea dar nu-i telefonase aşa că nu ştia dacă este acasă. Era intrigată de discuţia pe care o avusese cu Violeta şi nu voia să meargă acasă unde era singură, doar cu pisicile ei.Sotul doamnei Comneanu era plecat la Curtea de Arges unde aveau o mare vila de vacanţă, o hardughie de palat pe care ea nu o putea suferi, căci Alec, sotul doamnei il renova permanent.
In tinereţe doctorul fusese un bărbat foarte frumos şi Marjorie îl iubise foarte mult. Poate mai mult decât pe oricare din aventurile ei de înainte de căsătorie, dar pasiunea lui pentru meseria de medic l-a împiedicat să o facă fericită. Marjorie a fost tentată de multe ori să îl înşele dar mereu a trecut peste tentaţii, regretând de fiecare dată ocazia pierdută şi visând la ce a pierdut
A ezitat, dar s-a hotărât. Nu mergea la Ioana. Avea şi sacoşele alea cu mâncare pentru animale! Pe lângă armata ei de pisici mai hrănea si unele care îşi aveau culcuşul prin subsolul caselor din vecinătate. Bietele animale, gândea ea, probabil sunt moarte de foame. La ale ei, lăsase ceva de mâncare când  plecase dar celelalte, o aşteptau.
- Dă-te fato la o parte ! S-a răstit ea la o tânără de un metru si saptezeci căreia ea îi venea până la umăr.
Tânăra, brunetă, nu a ripostat şi s-a îndreptat din poziţia aplecat, aşa cum era forţată să stea ascultând ceea ce-i spunea destul de tare o prietenă care era aşezată pe un scaun, iar tânărul care stătea la uşă a ajutat-o să coboare, ceea ce a mai tăiat din furia pe care o simţea faţă de toată lumea.
Avea poşeta agăţată de gât şi două sacoşe mari, care chiar dacă nu erau grele erau totuşi incomode, iar piciorul ei prins în aparatul care îi susţinea rotula spartă, abia se răsucea.
Marjorie venea de la o prietenă care scria cărţi de factură ezoterică, Violeta. Scria în colaborare cu Doagă Vasile. El era cel cel primea mesaje prin dicteu divin de la Hristos. Acum Marjorie  primise răspunsuri la nişte întrebări.  Violeta le transmisese prin Doagă Vasile  iar Doagă i-a trimis răspunsul prin telefon în prezenţa ei. Pusese nişte întrebări speciale, despre reîncarnarea sufletului si despre posibilele reîncarnari ale ei, ale lui Marjorie, în nişte personaje foarte speciale aşa cum altă prietenă de a ei, care făcea studii despre reîncarnare îi sugerase că era posibil. Nu era satsfăcută de răspunsurile cam evazive. Doagă reproducea răspunsul în cuvinte imprecise, folosind termeni ca : „ Rază din, nu trebuie ştiut, aşa ca să înţelegi, aproape ca, însă, nu este un răspuns şi, dece vrei să ştii?”
Ar fi fost bine să poată vorbi cu Ioana pe această temă. Nu că s-ar fi îndoit de ce spunea Violeta, dar ar fi fost o discuţie care ar fi lămurit mai bine întrebările pe care şi le punea...
Coborând în staţie şi-a rotit privirea căutând o bancă liberă unde să se aşeze, nu voia să aştepte maşina în picioare. Piciorul acela o durea destul de mult.
Lângă gardul centrului de primire deşeuri de hârtie care era la cel mult 10 metri de staţie, un tânăr o privea cu nişte ochi străfulgerători.
Ceva în privirea acelui tânăr i-a dat fiori. Nu se putea revolta împotriva lui deşi era clar că părea o obraznicie !. Socată ar fi vrut să-l pună la punct. Ştia că ar fi trebuit să-l înveţe bunul simţ, să nu mai privească aşa insistent o femeie, dar nu putea scoate o vorbă.  Se întreba dacă îl cunoaşte de undeva şi parcă i se muiau picioarele de emoţie. Ii amintea ceva.
 Spre salvarea situaţiei, maşina a sosit repede şi ea s-a urcat fără să mai privească înapoi, aproape speriată de neobişnuita privire a barbatului. Urcată în maşină si-a dat seama că tânărul nu era chiar aşa de tânăr cum apeciase la început, decât dacă îl aprecia  în comparaţie cu vârsta ei.
Cine să fi fost ? se întreba. Nu cumva era un cunoscut, iar ea arătase că l-ar fi uitat ca o ramolită bătrână ? In orice caz, habar nu avea cine este

In urmă, bărbatul care nu avea mai puţin de 40 de ani, dar arăta mai tânăr datorită pletelor lungi, boeme si a siluetei subţiri, a rămas sprijinit de gard mai şocat decât ea.
Era Maria Comnean şi-a spus el revenindu-şi din uimire. Era chiar acea femeie pe care am iubit-o ca un trubadur medieval  timp de 7 ani, fără să-i vorbesc, fără să ştie nici ea nici altcineva. Iubirea mea  ca de licean !
Atunci era o prfesoară tânără, abia intoarsă de la Paris unde îşi însoţise soţul, un doctor renumit si un bărbat interesant. Asista  la examenul meu de admitere la Institutul de teatru. M-am pierdut cu totul în faţa ei şi am picat
O ştiam dintr-un film în care jucase un rol  de ingenuă adorabilă.
Ce îndrăgostit am fost de ea !
Imi pierdeam capul de câte ori o vedeam şi căutam să o văd fără să fiu văzut in fiecare zi până ce ea, iar a plecat împreună cu soţul ei undeva.
Femeia asta nu mai avea nimic din drăgălăşenia aceleia de care m-am îndrăgostit şi totuşi am recunoscut-o. Fusese ca o mică pasăre paradise, o bijuterie cu un zâmbet de înger diafan 
Acum, când a coborât din maşină ajutată de acel tânăr, cu sacoşele ei disproportionat de mari faţă de fiinţa ei mică şi neajutorată am fost tentat să mă  reped să o ajut. Când şi-a răsucit capul cu părul între cărunt şi vopsit, mi-am amintit de ea. O clipă, într-un gest, a fost fiinţa diafană de care fusesem îndrăgostit. Am  recunoscut-o ! Era ea, marea mea iubire ! Pierdută între acei ani în care zilele treceau ca fluturii...
Si-a revenit cu greu !
Marjorie Comneanu, nu îşi putea lua gândul de la acea viziune ciudată.
A fost ceva real? se întreba ea. Brunet, cu ochi verzi, pătrunzători, părul lung şi o umbră de barbă, parcă era imaginea lui Hristos. Dacă îi povestesc Violetei că m-am întâlnit cu Iisus şi m-a privit  aşa, n-o să mă creadă !
Poate să spună toată lumea că sunt nebună, dar omul acela era materializarea lui Iisus din Nazaret. Privirea lui era dragostea lumii întregi. Mă arde şi acum.Nu am putut să-l pun la punct. Era un om oarecare, dar avea ceva ce  m-a oprit si doar eu nu mă opresc cu una sau două, găndea Marjorie din ce în ce mai agitată. După întrebările mele despre reîncarnare şi răspunsurile de la Violeta, dacă îi mai povestesc şi asta Ioanei, o fac praf !. Parcă aş fi visat ! 
Dar dacă era cineva cunoscut iar eu m-am purtat ca şi când aş fi o bătrână cu Alzhaimer ?

luni, 19 decembrie 2011

22. La Bal...

La Casa Armatei era bal mare. Balul Crăciunului. Ofiţerii îşi aduseseră nevestele şi copiii.
Lucian Diculescu, nou venit din capitală, cu gradaţie nouă de căpitan, se interesa de persoanele de sex femenin din garnizoană..
- Cam slabă situaţia pe aici ! Jale! Numai ţoape gătite ca la bâlci! Si ce de puradei! Care mai de care o mândrie a familiei noastre prospere...
Georgescu s-a uitat la el zâmbind.
Lucian Diculescu era un barbat ţanţoş si frumuşel. Ochi albaştri si par negru, o mustăcioară subţirică si virilă, mâini de pianist şi cam atât. Nu era nici prea înalt nici prea atletic dar arăta bine, proporţionat si svelt.
- Cum e comandantul?
- E cumsecade, înţelegător, dar să nu-l minţi. Şi nevastă-sa e o femeie de treabă. Face nişte plăcinte !
- Ce plăcinte?
- Totdeauna de ziua lui ne trimite nişte trataţii mişto!
Lucian a trecut cu vederea peste cuvântul mişto şi a întrebat
- E cu cineva?
- Cine? Doamna? E femeie serioasă.
- Nu există femeie serioasă începu Diculescu să se amuze. E nasoală?
- Nu, e drăguţă.... Uite-o aia este şi îi arătă căpitanului o femeie de treizeci si ceva ani, nu prea înaltă, cu un păr bogat, vopsit acaju închis, ochi verzi si buze corai, faţă rotunjoară si drăgălaşă, cu năsuc nostim si privire veselă. Dansa cu colonelul, un bărbat înalt, brunet, cu privire ageră şi ţinută dreaptă, elegantă. Dansau frumos iar doamna colonel îşi mişca fundişorul şi picioruşele cu tocuri cui, incitant.
- Mă aşteptam la o altfel de femeie, spuse el. E ca o savarină! O savarină dulce, izbucni capitanul în râs.
Apoi adăugă, „Fii atent la mine, a mea este!”
Georgescu zâmbi la fel de indulgent ca şi până atunci...
Căpitanul Diculescu pândi momentul când colonelul s-a oprit din dans şi s-a prezentat şefului cerând permisiunea să danseze cu doamna.
Doamna aceea mignonă, cu un piept bine făcut se învârtea repede şi uşor. Încercă să schimbe pasul aşa fel încât să îşi împiedice partenera de dans dar doamna colonel i-a atras atenţia scurt „Fii atent!” Si i-a aruncat un zâmbet superior de „nevasta şefului”.
Lucică, puţin lovit în amorul propriu începu atacul.
-Ce zici? Ne mai vedem?
- Doamna colonel uimită a căscat buzele ei corai şi a răspuns puţin jignită.
- Ce ziceţi? Corectă ea. Bănuiesc că ne vom mai întâlni în uitate. Oraşul e mic şi se pare că locuim în acelaşi bloc. Toţi angajaţii unităţii locuim în acelaşi bloc.
- Da poate ne facem şi o vizită, îndrăzni el în continuare sigur pe farmecul său.
Doamna colonel nu era o sfântă şi nici nu i-ar fi displăcut să fie curtată, deşi nu se gândea la o relaţie care să-i tulbure căsnicia, dar abordareaa obraznică a acestui tinerel o irita. Lucică tocmai pe iritarea partenerei miza.
- Hai, ca doar nu îmi spuneţi mie că nu aţi mai intrat in casa unui bărbat!
Buzele corai ale doameni colonel rămaseseră întredeschise de uimire.
- Păi... chiar.... bineînţeles că nu am mai intrat în casa unui subaltern al soţului meu. Si ochii ei verzi îl priveau căscaţi.
- Lucică se amuza copios.
- Doar nu vreţi să ziceţi că nu v-aţi înşelat soţul nicodată. Si după o apropiere aproape sentimentală de pieptul ei, s-a îndepărtat ca să îi privească uimerea din ochi.
Ce dulce este savarina mea! Îşi zicea el în gând.
Ica, diminutivul de la Florica care era numele de botez al doamnei colonel, îşi privea partenerul de dans gândind cum trebuie să reacţioneze la atâta îndrăzneală. E chiar obraznic, îşi spunea ea. Trebuie să-l pun la punct.
- Nu există femei care nu şi-au înşelat soţul niciodată. Doar cele foarte urâte pot face asta. Si să nu îmi spuneţi mie că am găsit soţia care nu îşi înşeală soţul.

- Nu soţul, ci amantul ! I-a aruncat răspunsul Ica peste umăr, însoţit de un răs zgomotos.
Melodia s-a terminat şi căpitanul Lucică i-a sărutat mâna doamnei colonel privind adânc în ochii ei şi pregătindu-se să o conducă la soţul ei.
Ea s-a întors pe tocurile ei cui şi a pornit repede spre colonelul, soţul ei.
Lucică abia se putea ţine după ea, dezorientat.
Intors la locul lui l-a întrebat pe Georgescu.
- Cine este amantul colonălesei?
- Ce amant? Habar n-am. Nu ştiu să aibă pe cineva. Dece?
- Aşa... A răspuns Diculescu în doi peri. Nu se poate să nu aibă un amant. O fi un ştab de la Bucureşti...
- Nu ţi-a mers cu savarina? A întrebat Georgescu.
- Nu-i asta, dar nu este interesantă deloc.Ce femei mai sunt pe aici?

sâmbătă, 10 decembrie 2011

21. Oana

Nu sunt una din persoanele care îşi doresc copii dar în momentul când am aflat că ar trebui să mă operez la sân, să fiu mutilată, primul meu gând a fost, „Si să nu am copii!”.

Am ajuns acasă şi am plâns. Am plâns pentrucă se va întâmpla ceva foarte grav pentru mine, mai groaznic decât moartea. Dacă mori, mori şi aştepţi ceva nou, ceva ce nu ştii, dar întrucât ni se întâmplă tuturor oamenilor înţelegi că nu ai cum să o eviţi, poate doar să o mai amâni, un timp până te împaci cu ideea. Dar cu mutilarea asta cum eram să mă împac? Dacă nu voi face copii din dorinţa mea este una, dar să fiu incapabilă să fac copii dintr-o infirmitate este alta. Am plâns şi iar am plâns!

Ar mai fi fost şi problema aspectului fizic dar aşa cum îmi explicase doctoriţa, acum se pot face implanturi. Poate şi un copil se poate face, cu tratament si dacă nu îl alaptezi, dar eu şi aceasta situaşie o consider un handicap.

A doua zi era zi scurtă. Imi place serviciul meu. Nu este ce mi-am dorit dar am nimerit într-un colectiv în care mă simt bine.

Am făcut dreptul şi îmi închipuiam că voi fi avocată, că voi apăra la început cazuri mai puţin remunerate dar că mă voi orienta şi voi ajunge si la un caz două de procese cu afacerişti plini de bani şi mă voi îmbogăţi. Am avut chiar şi un serviciu pe lângă un avocat. Am înţeles însă repede că domeniul este bine înhăţat de cei care deja deţin controlul justiţiei şi că nu oricine se poate strecura printre ei. Trebuie să dai ceva la schimb. Eu nu am nici bani, nici relaţii. Pot negocia doar trupul meu care este acum pe cale de a se deteriora complet şi pe care nu vreau să îl negociez.

Nu sunt urâtă. Am un metru şaptezeci şi ceva, sunt destul de proporţionată. Imi controlez greutatea si în general pot fi considerată drăguţă. Nu pot să mă numesc o frumuseţe pentrucă nu sunt genul care se dichiseşte, care se îmbracă şi se poartă atrăgător. Pentru asta trebuie să ai un anume talent. Eu nu am acest talent, sunt genul „sportiv”. La şcoală chiar am fost în echipa de baschet.

Dar chiar si în cele mai încântătoare locuri trebuie să se afle o muscă care să te bâzâie. Aşa este şi la noi la servici. Marineasca este enervantă. Nu gasea o situaţie şi era sigură că nu i-am dat-o eu. Până s-a lămurit mi-a făcut o mulţime de nervi dar la sfărşitul programului am răsuflat uşurată. Mergeam împreună cu Titi, Geo si Monica la căsuţe. Merg cu maşina mea. Ceilalti au venit cu masina lui Florescu. A fost un weekend minunat. Am aprins un foc de tabără, am cântat, am mâncat peşte prins de noi sau cumpărat de la pescari adevăraţi si am dormit în saci de dormit.

Mi-am pipăit nodulul nu prea dureros de sub braţ, mare cât o nucă şi am adormit cu greu. Viaţa este atît de frumoasă. Ce mă aşteaptă de acum încolo?

Titi este prietenul meu. Cam greu am găsit un băiat aşa de potrivit pentru orice pretenţii aş fi avut. Are peste un mrtru si optzeci, e atletic, sportiv si medic. Are un singur defect. A dat examen de specialitate şi se va muta la Buşteni, acolo a găsit post . Acolo are casa părinţilor. Părinţii lui au murit iar el a amenajnat casa ca un loc de vacanţa. De trei ani de cănd ne cunoaştem am fost împreună acolo în fiecare vară. Vorbim că aşa va fi şi de acum înainte dar dacă eu rămân cu serviciul aici iar el acolo, ce se va alege de realaţia noastră ?

Luni eram învoită, trebuia să mă duc la spital la Bucureşti să fac o biopsie şi să se hotărască dacă mă operează sau nu.

Titi ca doctor căuta să mă încurajeze. Nu orice nodul este cancer spunea el. Să vedem rezultatul.

Doctoriţa mea însă era foarte convinsă că sânul trebuie extirpat înaine de a deveni periculos. Se poate trăi aşa foarte mulţi ani, spunea ea. Avea însa 58 de ani iar eu 28. Nu cred că putem fi de aceeaşi părere asupra acestestei situaţii.

Am plecat singură la Bucureşti, dimineaţa pe la ora patru, aşa că m-am culcat devreme.

Am luat legătura întâi ci Patric, un doctor fost coleg cu Titi. Este un tip simpatic dar care abia îmi trece de umăr. M-a prezentat doctorului si doctorul a fost deosebit de amabil cu mine. Cu trimiterea de la doctoriţa mea am fost internată şi a doua zi am făcut biopsia. Când am plecat a rămas ca Patric să mă anunţe cănd să vin după rezultat.

Nu vă pot spune ce a fost viaţa mea până ce am primit telefonul de la el. Titi deja era plecat la Buşteni şi eram singură. Geo si Monica erau plecaţi la Constanţa în concediu, făceau plajă. Am mai tras un rând de lacrimi disperate si am luat drumul spre Bucuresti, din nou.

Titi m-a sunat la telefon si înainte de a pleca şi când eram pe drum, în maşină.

Am o Skoda. Am maşină de cîţiva ani dar încă nu am casă. Stau în garesoniera sorei mele. Sora mea a făcut facultatea de litere. Limba engleză si secundar arabă. Este mereu plecată peste graniţă şi cîştigă incomparabil cu mine.Ea mi-a trimis banii şi mi-a spus să-i cumpăr o locuinţă cum vreau eu, din ce mi-a trimis.

Trebuie să o anunţ când fac operaţia. Probabil va veni atunci în ţară.

Imi spunea că doreşte un post pe aici, prin Europa, Franţa sau pe aproape.

Ea se plimbă mult prin Afganistan, Libia, Siria, orientul apropiat. Pe acolo viaţa nu este prea sigură dar în nici un caz nu vrea aă se întoarcă în ţară. Nici de căsătorit nu vrea să se căsătorească desi are 31 de ani. Ii place viaţa pe care o duce. Mie îmi place aici. Garsoniera ei este foarte drăguţă. Am aranjat-o după gustul meu. E ca şi a mea cât timp trăiesc. Aici e aici ! Cât timp mai am de trăit?

Nu cred ca Ioana, sora mea, să se mai întoarcă în România definitiv aşa că locuinţa ei este de fapt a mea.

Ca de obicei doctorul de la Bucurşti a fost amabil cu mine. După ce m-a întors pe toate părţile declarat că nu este cazul să fac încă operaţie, dar că ar trebui să vin la fiecare 6 luni la un control. Deci ne întâlnim peste 6 luni. E bine...

La întoarcere am privit pomii de pe marginea şoselei. Ce repede fug din faţa mea !

luni, 14 noiembrie 2011

20. O zi în plus !

Tot weekendul m-am plictisit. Treburi prin casă, învârteli fără rost . Seara m-am culcat mai obosită decât în timpul sătămânii.
A sunat ceasul. M-am trezit ca de obicei fără nici un chef de viaţă şi cu dorinţa de a fugi undeva unde să iau viaţa de la început. M-am îmbrăcat şi am plecat spre serviciu cu inima grea. Dar deodată mi-am dat seama ce vreau. Vreau să mă duc la el ! Nu m-am întrebat ce explicaţii va trebui să dau sau să primesc. Mă duc ! Cum nu mi-a venit ideea asta până acum ?
În tren aveam la mine doar o valijoară mică aşa cum îmi luam când mergeam în delegaţie. Am ridicat-o în plasa pentru bagaje şi i-am făcut loc. Plasa era plină. Ceilalţi luau multe lucruri inutile la drum. Eu luasem strictul necesar. Aveam loc la fereastră, aşa cum îmi plăcea. Am privit un timp cum peisajul se schimba în fugă. Nu îmi amintesc cum şi ce am vorbit, cu cine. Îmi amintesc că a fost o călătorie plăcută şi scurtă. Foarte scurtă ţinând seama de ora la care am ajuns la Paris. Nu-mi amintesc cum am trecut şi când am trecut de vamă, cum treceam dintr-o ţară în alta. Îmi amintesc cum am coborât din tren şi cum mă aştepta pe peron... Ţin minte sentimentul de fericire care m-a învăluit când m-a luat în braţe, cum îl sărutam şi mă săruta. Îmbrăţişaţi am pornit la plimbare. Nu-mi amintesc să fi mers decât pe jos şi îmbrăţişaţi. Atâta fericire nu cred că mai primisem vrodată.
Imi amintesc cerul albastru. Un cer albastru şi senin. Nici un nor. Îmi amintesc Sena si Turnul Effel. În jur se vorbea franţuzeşte şi nu înţelegeam nimic. Noi n-am vorbit. Nu îmi amintesc să ne fi spus vreun cuvânt. Tăcere si fericire. Cum oare am mers mereu îmbrăţişaţi ?
Eu n-am zis „Te iubesc !”, el n-a zis „Te iubesc !” dar asta auzeam, atât simţeam.
Într-un târziu am ajuns la el. Mi-a arătat apartamentul, Multe camere, luminos. Ne-am aşezat pe canapea si m-am cuibărit lângă el cu capul sprijinit pe umărul lui, mereu în tăcere, privindu-i zâmbetul acela cu care m-a privit mereu. Zâmbetul lui cu care m-a cucerit...
Eram îmbrăţişaţi şi fericiţi. Ce fericită am fost atunci ! Am adormit la pieptul lui descătuşată de griji şi îndoieli, fără gânduri...
M-am trezit într-o aceeaşi luni, în pat, la pieptul soţului meu care mă mângâia. „Hai scoală ! Ce visai ?”