duminică, 13 noiembrie 2011

12. Daniela

Nu sunt una din persoanele care îşi doresc copii dar în momentul când am aflat că ar trebui să mă operez la sân, să fiu mutilată, primul meu gând a fost, „Si să nu am copii!”.

Am ajuns acasă şi am plâns. Am plâns pentrucă se va întâmpla ceva foarte grav pentru mine, mai groaznic decât moartea. Dacă mori, mori şi aştepţi ceva nou, ceva ce nu ştii, dar întrucât ni se întâmplă tuturor oamenilor înţelegi că nu ai cum să o eviţi, poate doar să o mai amâni, un timp până te împaci cu ideea. Dar cu mutilarea asta cum eram să mă împac? Dacă nu voi face copii din dorinţa mea este una, dar să fiu incapabilă să fac copii dintr-o infirmitate este alta. Am plâns şi iar am plâns!

Ar mai fi fost şi problema aspectului fizic dar aşa cum îmi explicase doctoriţa, acum se pot face implanturi. Poate şi un copil se poate face, cu tratament si dacă nu îl alaptezi, dar eu şi aceasta situaşie o consider un handicap.

A doua zi era zi scurtă. Imi place serviciul meu. Nu este ce mi-am dorit dar am nimerit într-un colectiv în care mă simt bine.

Am făcut dreptul şi îmi închipuiam că voi fi avocată, că voi apăra la început cazuri mai puţin remunerate dar că mă voi orienta şi voi ajunge si la un caz două de procese cu afacerişti plini de bani şi mă voi îmbogăţi. Am avut chiar şi un serviciu pe lângă un avocat. Am înţeles însă repede că domeniul este bine înhăţat de cei care deja deţin controlul justiţiei şi că nu oricine se poate strecura printre ei. Trebuie să dai ceva la schimb. Eu nu am nici bani, nici relaţii. Pot negocia doar trupul meu care este acum pe cale de a se deteriora complet şi pe care nu vreau să îl negociez.

Nu sunt urâtă. Am un metru şaptezeci şi ceva, sunt destul de proporţionată. Imi controlez greutatea si în general pot fi considerată drăguţă. Nu pot să mă numesc o frumuseţe pentrucă nu sunt genul care se dichiseşte, care se îmbracă şi se poartă atrăgător. Pentru asta trebuie să ai un anume talent. Eu nu am acest talent, sunt genul „sportiv”. La şcoală chiar am fost în echipa de baschet.

Dar chiar si în cele mai încântătoare locuri trebuie să se afle o muscă care să te bâzâie. Aşa este şi la noi la servici. Marineasca este enervantă. Nu gasea o situaţie şi era sigură că nu i-am dat-o eu. Până s-a lămurit mi-a făcut o mulţime de nervi dar la sfărşitul programului am răsuflat uşurată. Mergeam împreună cu Titi, Geo si Monica la căsuţe. Merg cu maşina mea. Ceilalti au venit cu masina lui Florescu. A fost un weekend minunat. Am aprins un foc de tabără, am cântat, am mâncat peşte prins de noi sau cumpărat de la pescari adevăraţi si am dormit în saci de dormit.

Mi-am pipăit nodulul nu prea dureros de sub braţ, mare cât o nucă şi am adormit cu greu. Viaţa este atît de frumoasă. Ce mă aşteaptă de acum încolo?

Titi este prietenul meu. Cam greu am găsit un băiat aşa de potrivit pentru orice pretenţii aş fi avut. Are peste un mrtru si optzeci, e atletic, sportiv si medic. Are un singur defect. A dat examen de specialitate şi se va muta la Buşteni, acolo a găsit post . Acolo are casa părinţilor. Părinţii lui au murit iar el a amenajnat casa ca un loc de vacanţa. De trei ani de cănd ne cunoaştem am fost împreună acolo în fiecare vară. Vorbim că aşa va fi şi de acum înainte dar dacă eu rămân cu serviciul aici iar el acolo, ce se va alege de realaţia noastră ?

Luni eram învoită, trebuia să mă duc la spital la Bucureşti să fac o biopsie şi să se hotărască dacă mă operează sau nu.

Titi ca doctor căuta să mă încurajeze. Nu orice nodul este cancer spunea el. Să vedem rezultatul.

Doctoriţa mea însă era foarte convinsă că sânul trebuie extirpat înaine de a deveni periculos. Se poate trăi aşa foarte mulţi ani, spunea ea. Avea însa 58 de ani iar eu 28. Nu cred că putem fi de aceeaşi părere asupra acestestei situaţii.

Am plecat singură la Bucureşti, dimineaţa pe la ora patru, aşa că m-am culcat devreme.

Am luat legătura întâi ci Patric, un doctor fost coleg cu Titi. Este un tip simpatic dar care abia îmi trece de umăr. M-a prezentat doctorului si doctorul a fost deosebit de amabil cu mine. Cu trimiterea de la doctoriţa mea am fost internată şi a doua zi am făcut biopsia. Când am plecat a rămas ca Patric să mă anunţe cănd să vin după rezultat.

Nu vă pot spune ce a fost viaţa mea până ce am primit telefonul de la el. Titi deja era plecat la Buşteni şi eram singură. Geo si Monica erau plecaţi la Constanţa în concediu, făceau plajă. Am mai tras un rând de lacrimi disperate si am luat drumul spre Bucuresti, din nou.

Titi m-a sunat la telefon si înainte de a pleca şi când eram pe drum, în maşină.

Am o Skoda. Am maşină de cîţiva ani dar încă nu am casă. Stau în garesoniera sorei mele. Sora mea a făcut facultatea de litere. Limba engleză si secundar arabă. Este mereu plecată peste graniţă şi cîştigă incomparabil cu mine.Ea mi-a trimis banii şi mi-a spus să-i cumpăr o locuinţă cum vreau eu, din ce mi-a trimis.

Trebuie să o anunţ când fac operaţia. Probabil va veni atunci în ţară.

Imi spunea că doreşte un post pe aici, prin Europa, Franţa sau pe aproape.

Ea se plimbă mult prin Afganistan, Libia, Siria, orientul apropiat. Pe acolo viaţa nu este prea sigură dar în nici un caz nu vrea aă se întoarcă în ţară. Nici de căsătorit nu vrea să se căsătorească desi are 31 de ani. Ii place viaţa pe care o duce. Mie îmi place aici. Garsoniera ei este foarte drăguţă. Am aranjat-o după gustul meu. E ca şi a mea cât timp trăiesc. Aici e aici ! Cât timp mai am de trăit?

Nu cred ca Ioana, sora mea, să se mai întoarcă în România definitiv aşa că locuinţa ei este de fapt a mea.

Ca de obicei doctorul de la Bucurşti a fost amabil cu mine. După ce m-a întors pe toate părţile declarat că nu este cazul să fac încă operaţie, dar că ar trebui să vin la fiecare 6 luni la un control. Deci ne întâlnim peste 6 luni. E bine…

La întoarcere am privit pomii de pe marginea şoselei. Ce repede fug din faţa mea !