joi, 10 iunie 2010

10. Blestematul de ibric !

Am un ibric de inox odata frumos, acum negru, ars de nenumarate ori. Nu stiu cum fac dar este mereu uitat pe foc. Vine un musafir, pun de o cafea si uit de el. Uite acum, a venit în vizita Daniela. Am pus ibricul pe foc si fursecurile pe masa.
- Ia draga, mai ia un fursec pana se face cafeaua !
- Nu, zice ea, acum am baut una, este prea mult pentru tensiunea mea.
- Una slaba ! Zic eu si ea accepta.
- Ce mai faci? Ce mai fac copiii? Intreb eu.
Si Daniela se porneste la povestit.
Andrei, baiatul cel mic al Lilianei era plecat în Anglia la fratele lui Mircea impreuna cu prietena lui Mariana. Acum o chemase pe maica-sa Liliana sa vina acolo si Liliana era deja in avion. Andrei voia sa se intoarca in tara pentru cateva saptamani pentru a-si reglementa situatia de aici. Avusese servici la un centru de asamblare calculatoare dar acum era in somaj. Venea cu noua lui masina cu volanul pe dreapta pe care incă nu era obisnuit si nu avea curaj sa parcurga singur drumul din Anglia pana in Romania. Mariana, prietena lui nu se putea intorce cu el. Gasise de lucru acolo foarte bine si nu putea lipsi. O familie de englezi aproape o adoptase. Chiar se gandeau sa ii cunune cand urma sa se casatoreasca si englezii se stie, nu primesc usor pe cineva strain pe langa ei. Asa cum se obisnuieste acolo, mai gasise de lucru si la un magazin, din cate am inteles eu facea curatenie, dar era platita foarte bine. In Romania nu gasise nimic de lucru desi terminase facultatea de aproape un an. La magazinul acela urma si Andrei sa lucreze tot ca al doilea serviciu. De fapt ei plecasera la solicitarea lui Mircea care voia sa isi deschida o firma de curierat si avea nevoie de un ajutor. Prima achiziţie fusese aceasta masina cu care urma să faca Andrei cursele.
- Asa este acum ! Rasufla pe jumatate vesela pe jumatate ingrijorata Daniela. Ei spun ca este bine.
- Liliana cum se descurca cu firma ? Intreb eu.
- Nu mai merge nimic, daca nu le-ar trimite Mircea bani din Anglia sa platesca imprumutul la banca nu stiu cum s-ar descurca. Chiar si biletul de avion l-au platit baietii
Liliana isi facuse o casa mare, pe credit. Vila, ce mai !
Se gandise ca vor sta impreuna cu copiii. Andrei avea etajul. Statea deja acolo cu prietena lui care astfel nu mai platise caminul cat timp a fost studenta dar tot Liliana le făcea menajul. Asa este modern acum, m-am mirat eu cand am aflat. Dece nu se casatoresc? Mircea urma sa ia parterul, ei, Liliana si sotul ei aveau in vedere o anexa oarecum mai separata acum ocupata ocazional de musafiri, in special de Adela sora Lilianei cand venea vara cu copiii la ea.
- Si mai vin copiii inapoi sau raman în Anglia?
Daniela a dat din umeri.
- Cine mai stie, ei spun ca da. Strang bani si se intorc.
- Cati ani au ?
- Mircea 28, Andrei 24.
- Dar tu, ce mai faci ?
- Nenorocitii, ne taie din pensie, ai vazut ? Imi raspunde ea suparata.
- E ceva pe foc ? Intreaba sotul meu intrand pe usa.
- Ibricul ! Sar eu de la locul meu ! Ibricul ! Voiam sa fac cafea
- Lasa, nu mai pune alta apa imi striga Daniela in timp ce eu alergam spre bucatarie.Plec. Tot nu voiam sa beau cafea. Am baut destula azi.

duminică, 23 mai 2010

9. Covorul persan

Privea furioasă cum din gâtul ei se scurgea lichidul acela roşu care îi murdărea covorul apoi ca şi cum şi-ar fi revenit puse tacticos cutitul alături de farfuria din care a mai luat o bucată de măr. Masa era plină cu pahare si farfurii murdare. Paharul lui era bineînţeles gol. S-a îmbătat dobitocul şi avea chef de scandal. Acum era potolit, stătea întins lângă singura şi adevărata lui dragoste iar în jurul lor pata aceea roşie se lăţea. Pe partea dreaptă a capului, acolo unde îl lovise ea, un firicel de sange i se scursese pâna la ureche.

Pata roşie de pe covorul ei persan, ţesut manual, se lăţea şi asta i se părea de nesuportat. Era ca şi cum un cuţit i se răsucea într-o rană. Mereu ţinuse la covorul acela să nu se păteze şi acum era terminat. Nu se mai putea curăţa.

S-a gîndit că ar fi trebuit încerce să-l să-l mute de acolo, aşa cât să poată sterge pata sau în orice caz să incerce să facă ceva, să nu o vadă el când se va trezi dar s-a răzgândit. „Nu mă mai interesează nimic!” Îşi zise furioasă. „Să rămână aşa, împreună, să se păteze covorul căci lui niciodată nu-i păsa la ce ţineam eu. Asta a iubit el toată viaţa, asta a stat între noi de când ne-am căsătorit oricât am căutat eu să-l schimb. Acum însă s-a terminat.Nu îl mai suport.Plec !”

Deoarece primiseră banii aceia dăduseră o masă la care au invitat rudele şi ale lui si ale ei. Dupa plecarea lor s-au certat ca de obicei. Acum ieşise însă rău de tot. Incă plină de furie îşi spunea în gând : „ Nesimtita de soră-sa care nu mai pleca n-a putut să-şi ţină gura iar el i-a luat apărarea aşa cum i-o ia mereu. Cel puţin i-am spus şi eu tot ce aveam pe inimă. Dar acum mă duc, nu ştiu unde dar trebuie să mă duc de aici, chiar acum, în seara asta. Iau toţi banii şi mă duc undeva unde să nu mă mai găsească nimeni. Stiu că va fi furios, mă va căuta cu poliţia, va spune ca eu aşa şi pe dincolo, că sunt nebună. Să mă găsească !”

Femeia, o brunetă de aproximativ 40 de ani, cam uscată şi ofilită s-a ridicat greoi din scaunul ei, a îndreptat scaunul care cazuse odată cu el şi cu o faţă congestionată de ură s-a dus în dormitor.

- Trebuie să mă schimb, mi-am distrus bluza. Cred că tâmpitul mi-a rupt-o când s-a agăţat de mine, a mormăit ea cu voce răguşită. Tipase la el până au început să bata vecinii în calorifer. Mizerabilii de vecini, niciodată nu mi-au luat apărarea dar când e vorba sa mă bârfească sunt pe locul întâi. Dece nu-şi văd oamenii ăştia de treaba lor ? Da, aud vocea mea, el vorbeşte mai încet dar când mă loveşte nu vede nimeni. Acum l-am lovit eu !

Era murdară. Si-a scos toate rufele de pe ea şi a intrat în baie dar s-a răzgândit să mai facă duş. „Uite ce fac, îşi zise ea necăjită, plec ! Il las pe imbecilul ăsta cu toată casa asta la care doar eu ştiu cât am muncit. Dacă era după el ar fi rămas aşa cum i-a lăsat-o taică-su, aşa cum se ţinea de capul lui soră-sa, fără nici o îmbunătăţire. Nu puneam gresie, nici faianţă, nici parchet nu puneam.” Se uita cu mândrie la faianţa si gresia din baie. Ea o alesese. ”Dar plec, trebuie să plec! Plec de aici, de unde m-am zbătut pentru fiecare lucruşor. Nenorocitul ! Ar trebui să dau foc la apartament, să nu-i rămână nimic ! Toate le-am făcut eu.” A ieşit din baie, s-a îmbrăcat cu aceeaşi fustă dar fără bluză şi s-a privit în oglindă. „Arăt ca o epavă!” Işi spuse ea. „Toţi anii mei buni i-am pierdut lângă acest nemernic. Si acum plec! Unde dracu să mă duc ?”

Din sufragerie s-a auzit un zgomot. Cu poşeta în care băgase toţi banii si toate hârtiile cu conturile lor la bancă s-a întors acolo. El încerca să se ridice. Cu mâna la cap, de acolo de jos privea dezastrul din jurul lui.

- Iar ţi-ai făcut bagajul ? Plecă dracului. Tâmpito! Puteai să mă omori. Cu ce m-ai lovit ? Cred că am leşinat. Te omor nebuno!

Apoi ridicându-se furios în timp ce ea îl privea încremenită de spaimă, a ridicat sticla din gâtul căreia se scursese tot vinul şi după o clipă de uimire a început să râdă. Râdea ca un nebun.

- Covorul ! Ai văzut ce ai făcut? L-ai pătat !

8. De Florii.

Cele trei bătrânele prietene, Flori, Cela si Iubi au iesit din biserică încântate de crengutele de salcie sfintite pe care tocmai le-au primit din mâna preotului. Era sărbătoarea Floriilor, ziua numelui pentru Flori. Acum se îndreptau spre locuinta ei unde erau invitate la o mică masă festivă.

-Doamne Iisuse Hristoase îti multumim pentru ziua de azi, a rostit închinându-se Cela. Asteptati-mă putin, intru aici să îmi iau tigări.

-Ai văzut cât a pus în cutia milei?A intrbat-o Flori pe Iubi.

-N-am fost atentă.

-N-a pus nimic, m-am uitat la măna ei, s-a prefacut. Asa face mereu, e mare credincioasă dar la o adică se eschivează. Eu, mă stii, nu că mă dau credincioasă dar cred si mă rog la Dumnezeu. De Iisus ce să spun, parcă în ultimul timp prea multe am citit. A fost un om, a murit, a fost in moarte clinica si si-a revenit.Lumea atunci era mult mai naivă, o hipnoza în masă ar fi putut fi considerată realitate.Tu ce zici?

-Si eu tot în Dumnezeu cred. Cănd eram mica aveam o idee confuză despre Iisus si eram mult mai credincioasa. Nu as fi îndrăznit să vorbesc despre el cum vorbesc acum, consideram că ar fi fost un păcat de neiertat. A fost totusi un om, orice s-ar zice.

-Si ce faceti voi cu crengutele astea?A întrebat Cela întorcându-se.

-Eu le pun deasupra usii, a răspuns Flori.

-Eu pun una din crengute sub pernă la noapte si ceea ce visez interpretez ca un mesaj de la Dumnezeu.

-Lasă-mă ! I-a tăiat elanul Flori.Asa ai zis si anul trecut si nu s-a adeverit nimic. Totul este doar dorinta ta.

-Ba eu cred în vise, a contrazis-o Cela.Voi nu stiti că nu v-am povestit, m-am vrut să ganditi cine stie ce despre mine dar când m-am operat de cancer la sân, acum 5 ani, cu o noapte înainte am avut un vis. M-am visat într-o câmpie nesfârsită cu iarbă verde.Eram singura si speriată. Am stigat “Doamne, dacă existi spune-mi ce să fac?”Si în fata mea s-a deschis o lumina orbitoare în care l-am simtit pe Dumnezeu. L-am rugat să mă ierte si să mă ajute. Am simtit o mana pe umarul meu.M-am întors si l-am văzut pe Iisus care mi-a spus că Dumnezeu mă va ajuta, sa merg mâine linistita la operatie. După cum stiti operatia a reusit si ma simt bine. Eu cred in Dumnezeu si in Iisus Hristos.

7. Strigatul

Totul a început atunci când s-a înserat. Cerul s-a închis la culoare. Mai întâi a devenit violet, apoi din ce în ce mai albastru şi negru până ce noaptea a pus stăpânire pe tot ce mă înconjura. Un frig de cristal spart mi-a pătruns în carne până la os. Din inima îngheţată a hăului a apărut acea chemare înfiorătoare. Era ca şi cum noaptea îşi striga copiii la ospăţul odintr-un cadavru. O chemare ce prevestea moartea. Ceva dureros şi greu ca o lespede. Şi strigătul şi-a trimis ecoul până în adâncul cerului de unde s-a rostogolit înapoi cum o grămadă de pietre din creştetul muntelui pe drumul asfaltat, ca mărgelele dintr-un şirag rupt de la gâtul unei femei care se sufocă, ca un zar rostogolindu-se în timp ce răspunde unei întrebări, totul sau nimic.

Apoi tăcerea a devenit isterică. Strigătul a rămas aşteptat în fiecare por al pielii mele precum respiraţia unui om bolnav, neregulată, adâncă şi gravă. Il aşteptam ca pe o ultimă lovitură.

Şi noaptea era opacă, neagră şi rece. Stelele nu se vedeau, luna parcă nu existase niciodată iar stigătul se repeda obsedant, neregulat.Îmi pătrundea în sânge spărgându-mi inima. Totul era cumplit de adânc şi de necuprins.

Şi strigătul acela şi-a înfipt colţii strălucitori şi ascuţiţi în creierul meu, bolnav, ca o moarte.

sâmbătă, 22 mai 2010

6. O calatorie cu trenul

De mult n-am mai călătorit cu trenul. Pe timpuri îl foloseam des. Atunci erau vagoane murdare, cu canapelele stricate şi geamuri care ori nu se puteau închide ori nu se deschideau deloc. Acum vagonul este curat, cu multe butoane şi comenzi automate dar tot nu îmi place. Arhitectura trenului e de autobuz imens. Parcă ar fi cursa de navetişti Ploieşti-Moeciu într-o variantă-modernizată. Acelaşi proiect cu doua nivele şi scaune de o parte şi alta a vagonului.
S-a modificat însă locul pentru bagaje, s-a micşorat mult. Acum există doar un raft lung şi îngust deasupra geamurilor de parcă oamenii în ziua de azi călătoresc cu mâinile în buzunare. Pe raftul acela nu îţi încape nici o poşetă mai serioasă. Nu a mea bineînţeles, eu am o poşetuţă, dar poşetele celor două doamne din faţa mea sigur nu încap.
Una din ele şi-a pus cele doua genţi voluminoase pe culuarul care străbate vagonul de la un capăt la altul despărţind economic cele doua rânduri de scaune. Cei ce trec pe lângă ea abia se strecoară. Genţile n-ar intra acolo sus nici îndesate aşa că fiecare înţelege situaţia şi se descurcă cum poate.
Intrerup meditaţiile mele critice la adresa noii realităţi căci îmi sună mobilul. Ce lucru minunat tehnica asta, gândesc eu răscolind puţin după el în poşetuţa mea mică dar încăpătoare, deschid şi ascult vocea soţului meu.
-Alo! A sosit personalul auxiliar, poţi merge liniştită, spune el.
Mi-am lăsat soţul acasă căci are probleme cu sănătatea şi am plecat singură.In mod normal drumul acesta l-am fi făcut împreună. Trebuie să pun la punct strategia zugravitului apartamentului din Bucureşti. O adevărată problemă. Acum el este nevoit să stea acasă şi trebuie să mă descurc singură.Nu mă simt confortabil după cum nici el nu este încăntat, deaceea am mobilizat personalul auxiliar de care vorbea el la telefon. Am chemat-o pe Getuţa, fata care mă ajută la orice treabă şi pe verişoara Diţa pentru a fi intermediară între ei. Sper să se descurce fără mine aşa cum sper să mă descurc şi eu fără el.
Mă aşez şi încep să studiez călătorii. In tot vagonul nici un bărbat. In faţa mea cele două femei par să se înţeleagă deja foarte bine.
Pe rândul de pe partea cealaltă a vagonului alte două femei aşezate faţă în faţă discută şi ele. Una este însoţită de fica ei, o tânără înaltă şi frumoasă. Fata este îmbrăcată fără rafinament dar îmi atrage atenţia geanta ei elegantă care sigur a costat de câteva ori preţul a tot ce avea pe ea. “A primit-o cadou !” mă gândesc eu răutăcioasă remarcând că mă preocupă problema genţilor. Citeşte de pe nişte foi xeroxate şi am aflat din spusele mamei că învaţă în vederea angajării la primărie. Pe ce post ? Mă întreb eu iar. Fata nu este de acord să rămână în Bucureşti mai mult de o zi căci nu are la ea tot materialul care trebuie citit. Mare minune cum reuşeşte să se concentreze. Femeia care discută cu maică-sa este revoltată de lipsa de educaţie a tineretului şi turuie epitete şi proteste referitoare la anumite persoane pe care doar ea le cunoaşte.
Mai interesantă mi se pare discuţia celor două din faţa mea.
Sunt două femei trecute de 60 de ani, îngrijite dar nu exagerat, pensionare de ceva timp dar foarte energice, cam plinuţe dar nu excesiv având în vedere vârsta lor. Cea de lângă geam este vopsită proaspăt într-un acaju închis, cealaltă cu un şaten modest. Având în vedere vremea, un început de iarnă nu prea friguros, ambele sunt îmbrăcate comod şi simplu cu pantaloni şi mai multe jersee suprapuse şi închise până pe gât. Amândouă au fundul mare şi pieptul dezvoltat. Femei serioase care au născut şi au avut gospodării de întreţinut.
Roşcata este din sudul moldovei, are ceva bijuterii pe ea şi este mai mică de statură decât cealaltă. Cealaltă e din Vaslui, o femeie voinică şi înaltă, cu maxilare puternice şi nu are nici un fel de bijuterie la ea dar îmbrăcămintea deşi lipsită de lux este de calitate.
Vasluianca pleacă la Paris acolo unde pe timpul lui Eminescu ai noştri tineri învăţau cum se leagă nodul la cravată. Băiatul ei îşi dă doctoratul acolo, este însurat cu o franţuzoaică şi au deja un băiţel de opt luni. Nu se mai întoarce în ţară şi ce păcat de casa ei în care a băgat atâţia bani! E la ţară dar are de toate, încălzire centrală, parchet, faianţă şi gresie peste tot, ba chiar şi termopane.
Copiii nu au casă proprie, stau cu chirie dar în nişte camere mari şi luxoase ne asigură ea, căci acolo aşa sunt lucrurile.
Este îngrijorată căci e prima dată când merge singură. Soţul a rămas acasă căci ea va sta ceva mai mult la Paris şi au animale de îngrijit. La vacă îl va mai ajuta o vecină căci laptele trebuie pregătit dar este porcul de hrănit! Păsări nu prea mai are.
Ea are multe de făcut, pe lângă botezul nepotului trebuie să rămână căteva luni să îşi ajute nora care deja a început serviciul. La ei nu este ca la noi, concediul după naştere este scurt.
-Şi îl boteazaţi în religia ortodoxă? Ei sunt catolici! O chestionează roşcata.
-Ortodoxă, se laudă vasluianca. Avem la Paris un preot foarte bun şi o biserică frumoasă. Acolo mă duc când stau la ei. Este o comunitate mare dar preotul este cu program, nu e ca la noi disponibil oricând. Acum noi ne-am făcut programare pentru botez şi eu mă duc cu de toate, spune ea cu mândrie. Am aici şi ne arată bagajele, chiar şi lumânări, foarte frumoase. Am luat de la noi căci avem lucruri bune, orice, nu ca pe timpuri. Nora mea când plec îmi cumpără cadouri, lucruri de îmbrăcăminte. Nu îmi dă de ale ei căci ce să-mi vină mie lucrurile ei! Este micuţă şi slabă. Le spun însă mereu, nu-mi mai daţi nimic, ce să car de aici atâtea lucruri, mai bine îmi daţi banii că iau eu de acolo, acum şi noi avem de toate.

Si roşcata are copiii în străinătate, de asta cred că s-au şi simţit amândouă atrase una de alta. Si ea are o casă pusă la punct, dar ce folos, copiii nu se vor întoarce să locuiască la ţară oricăt de grozavă ar fi locuinţa ce le-o oferă părinţii şi slavă domnului, ei sunt oameni cu posibilităţi, şi-au ajutat mereu copiii şi încă îi mai ajută chiar dacă sunt în străinătate şi câştigă destul de bine acum.
Ea a fost la copii astă vară împreună cu soţul. Are o fată şi un băiat. Fata este căsătorită tot cu un român şi au plecat acolo amândoi. Ginerele crede că îşi va deschide o afacere în Spania. Nu vor să se mai întoarcă. Băiatul a plecat cu prietena lui, nu este căsătorit şi “este mai patriot, vrea să vină înapoi” mărturiseşte ea cu jumătate de gură de mândrie şi jumătate de gura cu jenă. Dece oare cuvântul patriotism ni se pare nouă românilor puţin jenant?
-Copiii ne-au spus să nu ne mai ducem noi la ei căci deacum vor veni ei mai des în ţară, zice ea şi în ochi i se citeşte jumătate bucurie şi jumătate nesiguranţă.
Mă uit la ele şi le invidiez. Uite băbuţele astea cum se plimbă prin lume, ba în Spania, ba la Paris şi eu mă întreb cum mă voi descurca la Bucureşti. Cum se schimbă lumea şi ce demodată sunt eu!
Pe vasluiancă o îngrijorează că nu prea ştie franţuzeşte.
-Aşa, cât să mă descurc mai ştiu eu puţin dar să stau împreună cu nora, să ne întreţinem şi noi la poveşti aşa ca oamenii, nu pot. Stăm şi ne uităm una la alta se plânge ea.
-La noi este mai simplu, se deschide numai zâmbet roşcata. Spaniola ca şi italiana este foarte uşor de învăţat, seamănă cu româna. Cel puţin în Catalonia unde “stăm noi” este un dialect că aproape se vorbeşte româneşte.
- Eu nu mai pot să învăţ franceza continuă cu necaz vasluianca. Nu mă mai ajută vârsta. Copiii ăştia ştiu franceză, engleză, toate limbile, învaţă uşor! Pe timpul meu nu prea le aveam cu limbile străine. Am făcut franceza la şcoală, dar nu îi dădeam atenţie. Nu s-a prins de mine nimic. Poate ceva rusă... Sigur, ei nu au vaca de hrănit sau porci, nici găini aşa cum am avut eu, spune ea râzând uşor. Acum nu că aş fi stat doar la coada vacii adaugă temându-se să nu fie considerată de noi o simplă ţărancă. Am avut servici şi eu dar cum ajungeam acasă, fuga la animale. Altele au fost grijile mele când eram de vârsta lor şi aveam copil mic şi altele au ei. Băiatul ştia din şcoală doar engleza, foarte bine, dar acum a îmvăţat şi franceza. Eu nu mai pot !
-Ei ! Altfel a ajuns lumea, completă roşcata ceea ce voia să spună vasluianca.
Eu mă uit la ele şi nu intru în discuţie. N-am copiii plecaţi în străinătate, ba chiar n-am copii deloc. Cu ce să mă prezint? Ascult în continuare zâmbind aprobator.
-Dar sunt şi tare ocupaţi tinerii ăştia, admite roşcata. Acum eu mă duc să iau diploma de bacaloreat a unei nepoate. Ea nu are timp. Acum doi ani fata s-a înscris la o facultate în Bucureşti, o facultate din alea particulare, cu bani şi când şi-a dat seama că nu este bună de nimic, că degeaba o face, s-a înscris la una de stat de la noi din oraş.A primit-o cu o copie după diplomă căci cei de la facultatea la care a renunţat nu i-au dat actele, cică sunt la arhivă. Acum eu mă duc să caut arhiva faultăţii şi să cer actele pe care nu reuşim să le luăm înapoi.
Pe roşcată o sună cineva. Este un nepot care o aşteaptă la gară cu maşina să o ducă la arhivele respective. Vasluianca întreabă ce maşină merge de la Gara de Nord la aeroport şi atunci roşcata sună ea pe nepot iar nepotul o lămureşte.
Oare cum ar fi fost viaţa noastră fără telefoanele astea mobile mă întreb eu? Poate ne-am fi descurcat ca şi până acum dar viaţa nu şi-ar mai fi etalat ritmul ăsta alert.
Si iată-ne ajunşi la Bucureşti. Timpul a trecut pe nesimţite. Roşcata o ajută pe vasluiancă ca o mamă grijulie. Coboară amândouă din tren iar eu plec încărcată cu energie pozitivă.
Bărbaţii ăştia, nici nu îşi dau seama ce potenţial avem noi femeile. Suntem capabile să facem aşa de multe! Eu pun pariu că vasluianca va ajunge cu bine la Paris şi se va descurca de minune cu nora şi nepotul chiar dacă nu ştie franţuzeşte dar soţul ei se va descurca mai puţin satisfăcător cu vaca şi porcul lăsati în grija lui. Bine că păsările s-au mai împuţinat.

5. O femeie vinovata.

- Banii nu sunt totul în viaţă. Unii oameni au bani şi sunt nefericiţi. De cele mai multe ori toţi renunţăm la bani pentru o simplă mulţumire sufletească.

Cuvintele astea le spunea un bãrbat cãtre alţi doi care au protestat revoltaţi: ” Banii nu aduc fericirea? Numai un nebun poate sã creadã asta. Numai un om cu psihicul zdruncinat ar renunţa la bani pentru o ipoteticã fericire! Banii sunt o realitate, fericirea o iluzie!”

Doamna Deleni, colegã de serviciu cu bãrbaţii care discutau aşa aprins îl privea pe furiş pe primul. Credea cã vorbeşte pentru ea şi lucrul acesta o încânta. De aproape trei luni ea şi Victor erau mai mult decât colegi şi vorbele acestea le rostise chiar ea la ultima lor întâlnire. Atunci sugerase că este gata să renunţe la căsătoria ei dacă şi el ar fi liber.

Doamna Mauriciu, o persoanã drãguţã dar care avea o adevãratã slãbiciune în a contrazice interveni în discuţie:

- Oamenii sunt vieţuitoarele cu cea mai bogatã activitate psihicã. In mod normal banii ar trebui sã aducã fericire dar dacã din complicata ta activitate psihicã rezultã altceva nu înseamnã cã eşti nebun. Dupã pãrerea medicilor nu existã om perfect sãnãtos dar asta nu înseamnã cã toţi trebuie sã ne tratãm, sã ne internãm la spital sau la ospiciu.

Si dupã aceste fraze doamna Mauriciu aşteptã parcã aplauze. Bãrbaţii însã sãrirã la unison. ”A! In viaţa ei existã o dereglare psihicã pe care o apãrã!”

Femeia a cãutat sã scape de discuţii spunând cã în ceea ce o priveşte dacã ar avea bani ar fi fericitã şi s-a îndepãrtat de grupul de bãrbaţi. Avea un sentiment nelãmurit de vinovãţie. Se simţea mincinoasã dar nu putea stabili cauza.Incercã sã-şi imagineze de la ce sumã de bani ar considera ea cã ar putea sã se considere ”fericitã” aşa cum afirmase. S-a gândit cã banii în sine nu constituiau mare lucru şi important era ce puteai face cu ei dar nici concluzia asta nu pãrea satisfãcãtoare.

Avea o situaţie materialã mai bunã decât mulţi de acolo. Avea o casã de invidiat, o maşinã la fel şi un soţ cu o poziţie socialã importantã şi la toate acestea era gata sã renunţe. Incã nu se aflase, sau mai corect spus doar aşa credea ea, dar nu mai locuia împreunã cu soţul de douã luni. Voia sã divorţeze. Stãtea în gazdã, fãrã apã caldã, fãrã baie, fãrã tot felul de obiecte care fac viaţa confortabilã.

Era sâmbãtã. Doamnul Mauriciu o cãutase la serviciu şi o invitase sã meargã împreunã într-o excursie, cu maşina, unde doreşte, fãrã obligaţii. El încã nu se împãcase cu ideea despãrţirii şi mai credea cã dacã va şti cum sã se poarte îşi va salva cãsnicia.

Doamna Mauriciu puţin dezamãgitã de ”fericirea” care îşi închipuise cã o aşteaptã atunci când se hotãrâse sã îşi urmeze sentimentele îşi punea sincer întrebarea dacã nu cumva cei doi bãrbaţi aveau dreptate. Dar nu, era încã fericitã ! Ochii îi strãluceau, era mândrã cã poate sã înfrunte totul, cã refuzasa invitaţia soţului. Era mândrã cã nu îşi pierde încrederea în fericirea ei. Desigur, ar fi dorit o primire mai entuziasmatã din partea celui de la care aştepta salvarea sufletului ei dar nu era bine sã despici firul în patru când iubeşti. Intâi trebuie sã dai şi apoi sã primeşti îşi zise ea şi din acea clipã nu s-a mai gândit decât la întâlnirea din acea zi. Valentin a întâmpinat-o cu zâmbetul lui de totdeauna şi au intrat la un restaurant.

- Draga mea, plec la Ploieşti şi vin tocmai luni, începu el.

- Merg şi eu, s-a repezit doamna Mauriciu fericitã de excursia pe care o întrevedea.

Valentin avu o scãpãrare de necaz în privire şi a hotãrât la fel de repede ca şi doamna Mauriciu sã nu mai plece.

- Rãmânem aici! Nu are rost sã plecam doar pentru o zi. De altfel luni iau leafa şi astã seara am de gând sã fac niste buletine pronosport de toţi banii care mi-au rãmas. Este o etapã grea, cu multe posibilitãţi şi vreau sã mã concentrez.

Doamna Mauriciu prevãzu ceva ameninţãtor. Valentin era un jucãtor de pronosport înrãit şi ca orice jucãtor pasionat avea superstiţii. ”Acum ce superstiţie mai are?” se întreba ea.

Incercã sã fie un cãteluş vesel, sã facã glume, propuse sã joace şi ea cu el, s-a interesat de regulile jocului, s-a prefãcut plinã de interes şi l-a asigurat cã va câştiga cu siguranţã, cã aşa simte ea. Valentin însã a simţit un cuţit în inimã şi a cerut plata. Se simţea un fel de ”coate goale”pe care cãmãtarul îl amãgeşte cã va deveni ”prinţul fericit”doar ca sa-şi plãteascã datoriile la timp.

Femeia a simţit cã îi fuge pãmântul de sub picioare.

- Valentin, ţie îţi este necaz pe mine?

- Sigur cã da! Ai noroc, ai avut noroc mereu, ţi s-au îndeplinit toate planurile. Acaparezi norocul.

- Ce noroc ? Ce ţi se pare la mine atât de norocos?

- Totul! Si Valentin nu a considerat necesar sã mai spunã ceva.

- Nu sunt norocoasã, a protestat ea. Iţi fac aceastã impresie pentrucã sunt hotãrâtã şi ştiu ce vreau.

Reacţia lui Valentin a fost devastatoare pentru doamna Mauriciu. El s-a hotãrât brusc sã se întâlneascã cu ea abia mîine searã. Sã îl aştepte deci mîine la ora şase. Era hotãrât!

Doamna Mauriciu a petrecut sâmbãta seara şi dimineaţa de duminică singurã, cu ochii în strãfundul sufletului ei. A început sã se gãteascã de la ora trei. La 6 fãrã cinci minute arãta ca o fetiţã care îl asteaptã pe Moş Crãciun. La 6 şi treizeci de minute mai aştepta ”plinã de noroc” cu zâmbetul sãu imperturbabil. La şapte fãrã un sfert a luat autobuzul şi s-a dus la Valentin unde cineva a stins lumina la venirea ei şi a rãmas în tãcere. Oare se putea sã fie cu altã femeie?

Cu acelaşi zâmbet doamna Mauriciu s-a întors în camera ei fãrã apã caldã şi unde fãrã zgomot, aşa, deodatã, s-a ars becul. A început sã citeascã despre arta abstractã utilizând lumina de pe culoar. Nu se simţea în stare sã ia nici o hotãrâre. ”Sunt sigurã cã mã iubeşte. Era supãrat cã nu i-au ieşit rezultatele la pronosport. Mâine mã va cãuta şi ne vom lãmuri. Nu trebuie sã mã pripesc. Nu trebuie sã mã pripesc ! ”

joi, 20 mai 2010

4. Regina.

Avea 21 de ani cand a născut o fetiţă. Soţul ei aştepta de la ea un băiat care să-i moştenească regatul. Toţi supuşii sărbătoreau evenimentul. Muzicanţii cântau, bucătarii pregăteau nenumărate feluri de mâncare cu care aveau să servească oaspeţii veniţi special pentru a aduce daruri copilului nou născut, toti se veseleau.
Regina era dezamăgită, regele la fel. De hatârul celorlalţi s-au prefăcut bucuroşi.
Au trecut douăsprezece zile în care s-au mai obişnuit cu ideea. Sunt atâtea regine care s-au descurcat si au condus cu înţelepciune un regat, si-a zis regele şi nici regina n-a mai fost aşa de necăjită când a aflat ca si in ţara vecină tot o fată a născut regina lor.
Au chemat ursitorile dar ursitorile suparate că cei doi nu erau bucuroşi de fetita ce li s-a dăruit n-au venit, l-au trimis doar pe spiridusul răutăcios, Karma.
Regele supărat de lipsa de consideraţie ale ursitorilor a lasat-o pe regină să discute doar ea cu spiriduşul soarta prinţesei.
- Uite ce, a zis acesta, dacă te învoieşti, prinţesa moare într-un an iar tu vei naşte un baiat.
Regina însă nu s-a învoit. Incepuse să îndrăgească micuţul copil care n-avea nici o vină că nu se născuse băiat.
- Treaba ta, a spus spiriduşul dar să ştii că alt copil nu vei mai avea.
Regina tot nu voia să renunţe la fetiţă.
- Iscăleşte atunci aici că eşti mulţumită de darul nostru.
- Nu pot iscăli a spus Regina, nu sunt mulţumită. E o fetiţă drăgălaşă, e fetiţa mea cea scumpă, nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi să moară, dar aş fi vrut un băiat. Nu pot minţi !
- Treaba ta, a răspuns Karma, nu ştiu dacă ne vom mai vedea aşa că, rămâi cu bine !
Si fetiţa a crescut, Regina o iubea, la fel şi Regele care chiar uitase că îşi dorise un băiat.
Regina şi Regele au îmbătrânit iar fetita lor, prinţesa s-a măritat cu un prinţ. Când Regele a murit şi-a lăsat regatul moştenire prinţesei care astfel a devinit noua Regina.
Atunci spiridusul cel rău, Karma, s-a prezentat noii Regine spunându-i.
- Am venit din partea ursitoarelor. Acum mulţi ani Regina, mama ta, nu a vrut să mulţumească ursitoarelor pentrucă te-a avut deoarece erai fată şi ea voia băiat. Dacă semnezi tu în locul ei, si le asiguri pe ursitoare ca eşti mulţumită că esti femeie şi nu bărbat ele te vor răsplăti cu un copil, poate chiar un băiat, dar dacă nu numultumeşti ele se vor supăra.
Dar nici Regina fiică nu a vrut să mulţumească ursitoarelor.
- Nu sunt mulţumită, nu pot minţi, a spus ea. Aş fi dorit să fiu băiat.
- Atunci veţi primi amândouă pedeapsa ursitoarelor. Pedeapsa va fi de 21 ani atat cât a avut Regina când le-a înfruntat pe ursitoare. Ea se va usca şi te va chinui, iar tu va trebui să o ajuţi să trăiască aşa, chinuindu-se.
Si au trecut 15 ani. Regina mamă se usca pe zi ce trecea şi se chinuia, iar Regina fică o îngrijea si se chinuia şi ea. Era aşa cum le ameninţase Karma.
Regina fica s-a rugat de ursitoare sa le sfârşească chinul iar ursitoarele l-au trimis din nou pe Karma cu un târg.
- Regina mamă mai are 6 ani de pedeapsă, dacă semnează acum că vrea să moară, chinul vostru este sfârşit. Vreau o semnătură !
Dar Regina mamă n-a vrut să semneze.
- Nu vreau să mor, a spus ea. Nu pot minţi.
- Cum, vrei să trăieşti în chinul ăsta ? S-a mirat Regina fiică.
- Nu vreau să mor ! A mai spus Regina mamă şi apoi a tăcut.
- Să mi se scadă atunci mie, din viaţa mea, cei şase ani, s-a rugat Regina fiică.
- Nu şase ci de trei ori şase, 18 ani ar trebui să îţi scădem din viaţă, dar tu nu mai ai de trăit atât, a răspuns Karma. Imi pare rău dar nu putem face târgul !
- Înţeleg de două ori şase, odată anii mei de chin şi odată anii ei de chin, dar inca sase pentruce sunt?
- Inca sase pentru chinul Regelui.
- Si dece trebuie să se chinuiască şi Regele ?
- Regele este vinovat căci n-a reuşit să te convingă în atâţi ani cât a fost alături de tine că este un privilegiu să fii femeie şi nu bărbat.
- Aşa cred ursitoarele? S-a mirat Regina fiică....

duminică, 14 martie 2010

3. Revolutia

Revoluţia aşa cum am trait-o eu.
Notă: Nimic nu e ce pare a fi. Personajele sunt transformate, faptele sunt aşa cum le-am înţeles eu, dar reale.

În timpul evenimentelor din decembrie 1989 majoritatea persoanelor care până atunci nu erau interesate de politică au fost cuprinse de febra generală a comentării evenimentelor internaţionale astfel că şi în biroul Financiar toate femeile erau puse la curent cu emisiunile de la Vocea Americii, Europa Liberă, precum si cu ceea ce se întâmpla în URSS şi celelalte ţări socialiste. Încă din timpul Congresului Partidului Comunist din toamnă când apăruseră versurile „Grăbiţi-vă cu congresul să nu moară realesul”, când se zvonea că o ghicitoare italiană specializată în profeţii politice prezisese că Ceauşescu va muri anul acesta, atât doamna Săraru cât şi Felicia comentau împreună cu Gina tot ce auzeau.
Toate ţările socialiste trecuseră la schimbări. Era clar că ceva trebuia să se întâmple şi aici dar nimeni nu întrezărea cum. Şi într-o zi, aproape fără ca cei mai mulţi să îşi dea seama a început „revoluţia”.
Sâmbătă, un pastor luteran urma să fie evacuat din clădirea bisericii dintr-un motiv pe care cei din Timişoara, acolo unde era acea biserică, îl stiau dar pe care nimeni din acel birou Financiar din Bucureşti, de la acel Institut de Cercetare Proiectare Tehnică Militara, nu îl cunoştea. Să evacuezi un pastor din biserica lui în timp ce enoriaşii lui protestează este pentru oricine ceva revoltător.
În seara cu pricina, multă lume s-a strâns în jurul locuinţei pastorului blocând acţiunea şi au protestat până dimineaţă. Duminică, pe la ora prânzului, pastorul s-a arătat mulţimii care continua să înconjoare locuinţa şi a transmis celor care strigau lozinci de încurajare pentru el, că de la securitate i s-a spus să împrăştie oamenii din jurul casei şi v-a fi lăsat să predice. Avea urme de sînge, sau doar aşa spuneau cei de la „vocile” ascultate iar oamenii revoltaţi şi neîncrezători l-au încurajat să nu cedeze şi au pornit să demonstreze pe stradă. Alături de demonstranţi au intrat unii care au spart vitrine şi au furat, cel puţin aşa se spunea.
Dupăamiază au intervenit militarii. Armata nu a intervenit iniţial în forţă încercând doar un act de intimidare etalând tancurile.Pe stradă erau tot felul de oameni, mulţi doar gură-cască. De undeva de sus, fără să fie văzut, se auzea un elicopter din care aşa cum se spunea se transmiteau ordine. (Mai târziu, când armata a tras spre elicopter s-a dovedit că era doar un balon de meteorologie la care era agăţat un aparat ce facea zgomot, însă cine a lansat acel balon nu s-a lămurit niciodată)
În zonele de contact între civili şi militari când militarii atacau, când civilii şi atunci cei atacaţi se retrăgeau. La un moment dat echilibrul a fost stricat. Probabil cineva a fost împuşcat.
In general, cei care stăteau acasă, Bucureştenii şi cei din restul ţării, erau informaţi despre desfăşurarea evenimentelor prin radio, Vocea Americii şi Europa Liberă. De acolo şi Felicia a a auzit cum într-un loc mulţimea revoltată ar fi dat foc unui tanc iar comandantul tancului linşat. Militarii au tras dar mulţimea a ocupat tancul si a tras din tanc cu foc de mitralieră. Se spunea ca sunt copii de 12-13 ani împuşcaţi. Doi studenţi care văzuseră grozăviile din Timişoara au fugit speriaţi în Ungaria şi povesteau la Europa Libera ce văzuseră. „Ciudat de uşor se trece graniţa acum”, a comentat Felicia a doua zi ce auziseră toate.
La serviciu se comenta aproape fără să se mai gândească la securistul despre care se ştia că interceptează ceea ce se vorbeşte în birouri fie prin mijloace de ascultare directe şi secrete fie prin turnători necunoscuţi.În toate ţările socialiste se schimbaseră conducătorii, era o certitudine că şi aici se va întâmpla ceva.
Gina era convinsă ca acum nu-i va face nimeni nimic orice ar vorbi pentrucă „ăstora” le este frică să facă ceva iar „ceilalti” sunt hotărâţi să ne ajute. Doamna Săraru era îngrijorată. Nu credea într-o schimbare în bine. Credea că posturile străine fac propagandă tendenţioasă şi vor o schimbare favorabilă lor.”Numai război să nu fie”gândea ea fără să se exprime făţiş ca să nu fie considerată fricoasă.
Felicia al cărei soţ lucra la M.Ap.N ca operator la calculatorul principal şi nu mai dăduse pe acasă de când începuseră evenimentele afirma puţin timorată că totuşi armata a tras. Provocată sau la ordin, dar a tras. Au murit civili dar şi militari. Se părea că în cadrul armatei nu toţi ştiau totul, ba chiar şi cei care credeau că ştiau mai mult decât alţii aveau surprize.
Ceauşescu a plecat în Iran. Toţi se întrebau „dece?”. De tras s-a tras în lipsa lui dar când s-a întors a aprobat acţiunile armatei care, a declarat el, a ripostat la acţiunile huliganice ale bandelor de derbedei şi a celor întreprinse de agenturile străine.
Florentina, prietenă cu Gina a venit să le spună ca a primit nişte telefoane ciudate de la unul care spunea că telefonează din Germania, şi altul din SUA la care a răspuns că este greşeală. Oare era securitatea care voia sa ştie ce spune ea, sau telefoanele erau direcţionate greşit cu bună intenţie ?
Pe data de 21 decembrie Ceauşescu a ţinut un miting. In seara zilei de înainte de miting la Vocea Americii s-a difuzat o casetă despre care se spunea ca este înregistrată de un austriac care se afla la Timişoara în momentul atacului armatei asupra populaţiei. Se auzeau sinistru strigătele oamenilor cuprinşi de panică, copii si femei.
Felicia tocmai terminase de povestit ce a auzit la radio când la difuzorul din birou a început să se transmită cuvantarea „tovarăşului” aşa cum se transmiteau totdeauna cuvântările lui, în direct. La un moment dat în loc de aplauze s-a auzit un vuiet şi ţipete de femei şi copii. Felicia a sărit de la locul ei spunând. Asta este banda austriacului, cea care s-a dat aseara la Vocea Americii. In loc de aplauze cineva a pus banda aceea pe staţie. Mă duc la televizor să vad ce se întâmplă.
In sala de consiliu era un televizor color, mare, la care totdeauna se puteau urmări cuvăntările lui Ceauşescu sau meciurile importante. Când a ajuns acolo sala era aglomerată. S-a reluat momentul cu pricina. L-a văzut pe Ceauşescu în balcon vorbind şi apoi retrăgându-se în sunetele disperate ale oamenilor care parcă se călcau în picioare. În masa de manifestanţi se observau grupe de oameni ce se deplasau dezordonat. Apoi Ceauşescu a reapărut făcând promisiuni. Participanţii la miting se deplasau în continuare. Mitingul s-a terminat înainte ca Ceauşescu să îşi încheie discursul. Felicia s-a întors la birou agitată. Episodul a fost reluat la radio.
- Vedeţi, acum nu mai este acelaşi zgomot. Acum se redă ce s-a înregistrat din piaţă. Se aude clar o altă intensitate a strigătelor de oameni speriaţi. Parcă strigătele participanţilor la miting s-au suprapus peste cele de pe casetă. Data trecută s-a dat pe post chiar caseta de la Vocea Americii.
- Ei, chiar aşa ureche muzicală ai ? A luat-o în râs Gina.
Doamna Săraru o privea oarecum cu îndoială pe Felicia. Chiar aşa să fi fost ? Parcă poţi să ştii ? Se va afla...
Corina, una din prietenele Feliciei a venit să o ia la ei la atelier unde cei care erau duşi la miting s-au întors.
Felicia s-a dus cu ea. Dan şi Mişu, doi ingineri civili din care unul lucrase la securitate iar celălalt avea înaintat spre aprobare dosarul pentru securitate, povesteau ce au auzit. Nu fuseseră la miting, au avut niste treburi personale în oraş şi povesteau doar prin ce trecuseră ei. Nu ştiau mai mult decat cei care priviseră la televizor. In momentul incidentului unul era pe la Piaţa Operei iar celălalt la Piata Romană. Dan a aflat ce s-a întâmplat de la oamenii de pe stradă, Mişu de la soţia lui cu care s-a întâlnit întâmplător şi care tocmai scăpase de la miting. Miliţienii opriseră plecarea participanţilor dar ea a avut noroc de un miliţian mai omenos care a lăsat-o să fugă. S-au întors la institut pentrucă pe stradă le-a fost frică să rămână să nu-i prindă valul de oameni speriaţi. Erau aduse tancuri si din cauza armatei şi poliţiei care împresuraseră toată zona centrului era periculos să te învârteşti pe acolo.
- Nu înţeleg, a întrebat-o Felicia pe Corina, ăştia doi nu erau împreuna cu Liviu pe lista cu cei ce trebuiau să participe la miting? Cum adică nu au fost ? Unde aveau ei trabă?
- Cei care au rămas să caşte gura au toate şansele să fie luaţi pe sus de mulţimea scăpată din piaţă a spus Mişu. Eu şi soţia mea am plecat, Liviu a rămas în faţa vitrinei cu automobile de lângă cinematograful Patria. Ne spune el mâine ce s-a mai întâmplat.
Apoi tot el a povestit ce a aflat de la soţia lui care fusese la miting. Nici ea nu ştia bine ce s-a întâmplat. La un moment dat s-au speriat unii care erau mai departe de ea, au început să ţipe, apoi toti care văzuseră tancurile din spatele pieţei s-au calcat în picioare vrând sa fugă de la miting. Miliţienii îi opreau ceea ce a creat o panică şi mai mare.
Felicia şi-a exprimat părerea ei despre posibilitatea ca deruta sa fi fost provocată de o bandă pusă în loc de aplauze. Nimeni nu a considerat ideea nici probabilă nici imposibilă dar nici nu i-au dat importanţă.
Spre sfârşitul programului mama Ginei a dat telefon şi a rugat-o să nu folosească metroul că este periculos.
Gina a plecat acasă pe jos. În Piaţa Universităţii erau mulţi tineri şi oameni în vârstă. Probabil în majoritate studenţi şi profesori, agitaţi, revoltaţi şi poate unii chiar speriaţi. Miliţienii şi tancurile îi înconjuraseră făcînd din acel grup un nucleu consolidat de protestanţi care nu mai puteau părăsi piaţa.
A fost legitimată, i-au verificat adresa şi i s-a recomandat să ocolească. Când a ajuns acasă mama ei i-a spus să îşi pună singură de mâncare căci ea se grăbeşte să ajungă la alimentara din colţ unde îşi lăsase rând.
- Acum că este zăpăceala asta au adus carne, a spus ea. Dacă poţi şi nu eşti foarte obosită vino si tu căci se dau doar două kilograme de persoană şi ar fi bine să luam mai mult. Vin sărbătorile.
Gina a mâncat repede şi s-a dus. A ajuns la timp când mai erau doar două persoane înaintea lor.
Toată noaptea a auzit focuri de armă şi a văzut cartuşe de semnalizare zburând în toate direcţiile, albe şi rosii.Răsunau paşi de oameni ce alergau fugăriţi. A doua zi când Gina s-a dus la serviciu, în piaţă nu erau decât câteva lozinci scrise pe pereţi, nu prea bine şterse şi trotuare bine spălate, încă ude. La birou toţi erau speriaţi si nu s-a făcut altceva decât să se comenteze evenimentele. Despre ce a fost în piaţa Universităţii în acea noapte Gina a aflat mult mai târziu de la doamna Săraru. Ginerele ei fusese omorât atunci.
Când a apărut coloana de tancuri prin faţa institutului toţi au ieşit în curte. De la institutul de alături unii ieşiseră şi s-au agăţat de tancuri strigând la tinerii recruţi să nu tragă .
Au încercat să sară gardul si câţiva tineri de la atelierul de prototipuri, Strigau de după gard şi ei către soldaţi să nu tragă.. Colonelul Asaftei, directorul adjunct, a strigat la ei să se oprească apoi cu pumnii strânsi si glasul sugrumat de furie a dat ordin santinelei care era de pază să tragă în nedisciplinaţi. Santinela, un un băiat abia luat în armată s-a holbat la el Încremenind cu puşca în poziţie de tragere neştiind dacă vorbeşte serios sau doar vrea să sperie pe cineva.
Tancurile au înaintat până la prima intersescţie apoi, pentrucă nişte camioane le-au blocat drumul au primit ordin să se întoarcă şi au înconjurat locul.
La institut militarii s-au retras în biroul directorului pentru a se consulta. Au dat telefoane, apoi au hotărât să aştepte desfăşurarea evenimentelor. După moartea generalului Milea au urmat câteva momente de derută după care s-a anunţat că „dictatorul a fugit !” şi lucrurile s-au clarificat, armata e cu noi, să facă fiecare ce crede că trebuie făcut.
Mai întâi s-a luat hotărârea să se trimită femeile acasă apoi să se organizeze serviciul de gardă pe institut.S-au activat gărzile patriotice, s-au mobilizat şefii de serviciu, cei cu funcţii de răspundere în partid şi sindicat, oameni de încredere şi voluntari.
Pe stradă, o mulţime de tineri, unii doar nişte copii, strigau lozinci încolonaţi veseli.Se auzeau împuşcături dar deoarece nu se vedea nici o armă îndreptată asupra cuiva, nimeni nu se temea. Si totuşi unii au murit. Liviu, inginerul acela care a rămas în faţa cinematografului Patria şi nu s-a întors la serviciu împreună cu Mişu a fost primul de care au aflat. Al doilea a fost ginerele Corinei, prietena Feliciei. Băiatul era plecat la parinţii lui la Arad şi s-a întors de acolo tocmai în ziua mitingului. L-au găsit evenimentele în drum spre casă. Cănd s-a oprit în Piaţa Universităţii a fost prins în grupul de demonstranţi si după spusele Corinei a fost arestat şi bătut până a murit, iar după spusele de mai târziu, împuşcat . Au aflat de faptul că trebuia să fi sosit de doua zile de la sora lui care l-a sunat să-l întrebe cum este în Bucureşti. Speriat, Domnul Popescu, colonel şi procuror militar l-a gasit la morgă. Chiar dacă ar fi ştiut nu era sigur că l-ar fi putut scăpa. A rămas erou al revoluţiei cu cruce de marmură la cimitirul eroilor .
Televiziunea a emis toată noaptea chemând oamenii în ajutor. S-a constituit un Comitet al Salvării Naţionale format din persoane foarte contradictorii ca personalitate politică . În noaptea aceea Felicia a stat la televizor fără întrerupere. Copiii se culcaseră, soţul era mobilizat la serviciu iar ea era prea surescitată ca să poată dormi. Din când în când o suna soţul să îi spună că totul este bine, să nu se îngrijoreze.
La televizor se transmitea mereu o înregistrare cu declaraţia de constituire a comitetului apoi se cerea populaţiei să vină să ajute televiziunea dându-se asigurări ca se face tot posibilul să se prindă teroriştii care trag în populaţie. Din când în când apărea cineva care făcea declaraţii înspăimântătoare apoi de îmbărbătare. La un moment dat a apărut generalul Guşă care a asigurat populaţia cu convingere că „armata e cu noi !”, ceeace Felicia nu punea la îndoială. El a cerut populaţiei să să aibă încredere în forţele de ordine ale statului.
Şi Gina urmărea evenimentele la televizor cu emoţie deşi la un moment dat tatăl ei, fost colonel acum la pensie a categorisit tensiunea ca o mascaradă probabil aranjată de rusi şi americani.
- Că doar n-o să rămânem noi altfel decât ceilalţi, a spus el ducându-se la culcare. Dacă se întâmplă ceva să ma treziţi a mai adăugat el.
Până la urmă s-au culcat cu toţii. La ora 5 şi 30 minute s-a anunţat la radio că ruşii şi americanii au conferit manifestându-se acordul lor cu evenimentele de la noi. Era sâmbăta, la serviciu zi scurtă. La institut fiecare a venit când a vrut. Nu s-a ţinut seama de oră. La poartă trebuia să arăţi legitimaţia. Cine nu o avea la el nu putea intra chiar dacă era cunoscut de portar sau colegi.
Directorul adjunct care era si şeful ALA a convocat pe toţi cei ce cu funcţii de conducere şi le-a stabilit responsabilităţile privind paza institutului. A dat telefoane la superiori şi cunoscuţi, s-a sfătuit cu ei şi a hotărât să organizeze o pază permanentă şi o colaborare cu organele de ordine ale Comitetului Salvării Naţionale la controlul vehicolelor ce trec prin faţa clădirii neţinând seama că acest control se făcea la fiecare intersecţie principală iar una din acestea era chioar la câţiva metri de institut.
S-a împărţit timpul de gardă în fragmente de 8 ore şi s-au format grupe de câte 10 persoane care să asigure prezenţa permanentă la institut. Gina s-a oferit să facă de gardă duminica între orele 10 seara si 6 dimineaţa. Intrucât discuţiile se terminaseră iar la televizor se continua sa se ceară ajutorul populaţiei, după program, Felicia şi Gina s-au hotărât să meargă să vadă despre ce este vorba. Impreună cu ele s-a oferit să meargă şi colonelul Gheorghiu de la atelierul de proiectare nr. 5 care venise cu o problema de serviciu la ele chiar când discutau ce intenţie au.
La început în toate staţiile de metrou se auzeau apeluri disperate care chemau populaţia la televiziune. Cu o staţie înainte de televiziune la difuzor textul s-a schimbat. Se recomanda stăruitor ca la staţia următoare să nu coboare nimeni deoarece la televiziune se trage. Au coborât. La intrarea în metrou tinere îmbrăcate în uniforme ale crucii rosii şi tineri cu banderole tricolore au încercat să-i oprească.
- Acolo sus se trage, este nenorocire ! Nu urcaţi ! Pentru convingere aveau la ei tărgi si cutii cu medicamente stivuite, dar nimic nu arăta că ar fi fost folosite cândva. Se auzeau împuşcături iar tinerii se hârjoneau veseli.
Au urcat. Sus , în marea piaţa erau adunate tancuri şi pe lângă tancuri soldaţii stăteau în poziţie de tragere cu arma în mână. Nu se trăgea şi totuşi se auzeau împuşcături. Nişte împuşcături răzleţe ale teroriştilor care nu convingeau deloc. Au înţeles însă că dacă înaintau spre cladirea televiziunii aveau toate şansele să fie împuşcaţi tocmai de aceia care asigurau ordinea.
Grupe de cetăţeni pe trotuare discutau cum a fost ieri, acolo, sau în alte sectoare. Câteva clădiri aveau urme de foc izbucnit din interior, geamuri sparte şi tencuială desprinsă ca si cum cineva ar fi tras spre fereastră sau a aruncat înăuntru o grenadă.
Nu au ajuns la televiziune. Cei trei s-au convins că acolo ajung doar cei care trebuie. Nu era o atmosferă de teroare dar nici de siguranţă. S-au întors pe jos făcând în felul acesta o plimbare.Apărarea televiziunii părea destul de sigură iar cei de la televiziune nu aveau dece să se teamă decât dacă chiar de armată s-ar fi temut. De loialitatea armatei, cel puţin cei trei nu se puteau îndoi.
Şi totuşi o anumită tensiune se transmitea de la unul la altul, un fel de exaltare.Ceva deosebit se petrecea.Erai conştient că eşti martorul unor evenimente istorice şi chiar dacă termenul de revoluţie care se vehicula ţi se părea cam pretenţios faţă de ce vedeai îl acceptai din maliţiozitate.
De la televiziune au ajuns la Universitate. Pe drum au întâlnit o mulţime de gură cască de toate vârstele. Circulaţia auto era neîntreruptă. Grupe de tineri însoţite de câte un miliţian legitimau la intersecţii toţi cetăţenii care intrau şi ieşeau din metrou. Se verifica să nu se intre cu arme sau muniţie periculoasă în metrou. Prin mijlocul străzii treceau maşini cu număr mic aşa cum aveau persoanele cu funcţii mai speciale. La un moment dat, în apropiere de cinematograful Skala miliţia i-a oprit cerându-le să aştepte sau să ocolească deoarece de la o fereastră, nu se putea repera cu precizie locul, se trăgea. Se auzeau împuşcături dar nu se vedea nimic. Pietonii şi unele maşini erau deviaţi dar în acelaşi timp camioane cu remorci deschise pline de revoluţionari gălagioşi, dotaţi cu drapele tricolore cu stema decupată treceau fără să fie oprite sau să păţească ceva
Cine, dece, în cine trăgea, nu se explica, nu se ştia. Şi totuşi ceva părea că se desfăşoară în secret.
- Ăsta este circ ! A exclamat colonelul Gheoghiu care le întovărăşea.
Au mai privit un timp apoi au ocolit pe o stradă paralelă cu multe ambasade. Acolo era o linişte absolută. Oamenii treceau aşa cum erau obişnuiţi pe trotuarele opuse celor pe care militieni vigilenţi păzeau intrarile clădirilor aparent pustii. Gina a plecat acasă trecând chiar prin fata unui asemenea paznic. „Să văd ce face ?” a gândit ea. Miliţianul nu a schiţat nici un gest. Gina stătea în zona aceea şi mereu ocolea pe trotuarul celălalt.
Ceilalţi au luat metroul de la Universitate.
Duminică Gina s-a dus la serviciu să facă de gardă de la ora 7 .La ora 10 seara era prea târziu să mai circule pe stradă. La poartă s-a ântâlnit cu Melania, o traducătoare de la colectivul de documentare pe care trebuia să o înlocuiască. Şi Melania se temea să plece la drum târziu aşa cum era programarea. Au rămas un timp la poartă, Gina, Melania si un prietenul Melaniei şi au început să comenteze ultimele noutăţi auzite la Europa Liberă şi Vocea Americii referitoare la cei 3000 de sirieni existenţi în ţară pentru specializare în arta crimei şi care se presupunea că acum trag în populaţie din dispoziţia lui Ceauşescu si despre conturile lui Ceauşescu în străinătate pe care voiau să le folosescă după fuga din ţară el şi copiii lui. Se dăduse clar numărul conturilor.Nu îşi putuseră închipui că era aşa. Era de-a dreptul revoltător !
La un moment dat s-a văzut la intersecţia din vecinătatea institutului o aglomeraţie de oameni agitaţi. O maşină Dacia roşie trecând de cordonul de oameni care verificau maşinile s-a apropiat. Imediat colonelul Sandu a sărit în faţa maşinii care înainta în zig-zac cu mulţimea după ea. Maşina a oprit iar şoferul a coborât înjurând. Spunea că de la Universitate a fost oprit de o sută de ori şi că în felul acesta ajunge acasă mâine dimineaţă.
Colonelul Sandu care se considera de o corectitudine ireproşabilă, fără să ridice tonul dar în mod evident puternic afectat l-a silit pe şofer să se supună unui control corporal.Intrucât şoferul era din ce în ce mai violent colonelul l-a ameninţat că îl duce la miliţie.şi atunci un inginer care locuia într-un bloc din faţa institutului şi se cunoştea cu unii din cei de faţă s-a oferit să-l transporte el cu maşina personală. Maşina roşie a rămas urcată pe trotuar iar şoferul gălăgios, acum speriat, s-a suit în maşina cealată împreună cu colonelul Sandu, inginerul binevoitor si inginerii Stănică şi Creţu. L-au dus la o unitate militară din vecinătate. Acolo, când au ajuns, se trăgea intens. Nu se ştia cine atacase unitatea căci doi soldaţi fusesertă omorâţi iar ceilalţi trăgeau la întâmplare, după zgomot.
Din cauza vacarmului, în unitate a intrat doar colonelui Sandu, ceilalţi au rămas să păzească prizonierul. Era aproape beznă. Obişnuiţi cu sunetul împuşcăturilor nu se mai gândeaula pericol. La un moment dat inginerul care se oferise să-i ducă cu maşina lui personală s-a prăbuşit. Ceilalţi priveau şi nu le venea să creadă. In jurul lui se adunase o baltă de sânge. A murit pe loc, împuşcat în cap.
A ieşit colonelul, au dus prizonierul şi mortul la unitate şi au plecat înapoi la institut speriaţi. Mai târziu au aflat că prizonierul lor a fost eliberat. Nu era terorist.
În aceeaşi seară la televizor s-a anunţat că Ceauşescu a fost arestat împreună cu Ceauşeasca precum şi fiul, fica şi alţi susţinători ai lui. Se transportaseră cu o maşină roşie motiv pentru care toate Daciile roşii erau cercetate.
Gina a ascultat vestea împreună cu ceilalţi înainte de întoarcerea celor ce plecaseră cu prizonierul. Aşa cum erau obişnuiţi să îşi manifeste acordul cu tot ce se constituia punct de vedere oficial, toţi au aplaudat. Apoi au început să discute între ei, să analizeze ce se întâmplase de fapt. Gina era sinceră în ura ei faţă de cuplul preşedinţial, o ură începută de când demolările din zona centrală a Bucureştiului ajunseseră la capătul străzii ei. Se temea că îşi va vedea casa demolată la o ridicare de mână care putea însemna, „Şi aici !”.
La televizor se uitau ea, un proiectant tânăr, seful serviciului de electrice, şi o fată de la atelierul de traducători. A fost prima care a dat tonul discuţiilor exprimându-şi bucuria cu fraza „ Bine că i-au prins, criminalii! Voiau să-mi dărâme mie casa, să-şi faca ei loc de monument !”
- Dar unde au fost până acum ? A întrebat proiectantul mai mult pentru sine.
De fapt discuţiile n-au avut timp să se dezvolte căci odată cu venirea grupului care dusese presupusul terorist totul a luat o întorsătură de spaimă generală. Vestea despre prinderea lui Ceauşescu amestecată cu întâmplarea la care fuseseră martori unii dintre cei care discutau făcea ca interpretări fantastice să poată fi făcute. Se fabula despre o posibilă legătură între crime şi teroriştii care îşi jucau ultima lor carte. Ce spuneau americanii ? Ce coşmar !
Când au plecat acasă s-au înţeles să vină la seviciu imediat ce se vor odihni pentrucă urma sa se aleagă un Comitet al Salvării Naţionale pe institut aşa cum se alesese pe ţară.
A doua zi şedinţa a început pe la ora unu. La acea oră mulţi plecaseră. Gina abia venise. Discuţiile au fost furtunoase. Prezidiul a fost constituit din iniţiatorii acţiunii, directorii, colonelul Stoica Şi preşedintele de sindicat. Colonelul Stoica era cel mai revoluţionar din toţi, avea acelaşi avânt ca atunci când fusese secreztar de partid şi sancţiona drastic orice abatere de la linie. Unii mai în vârstă îşi aminteau de el şi s-au cam speriat văzându-l iar preluând conducerea. Atunci fusese foarte greu de schimbat din funcţie. Se zbătuse mult să se menţină la putere. Făcuse reclamaţii şi trimisese anonime. Când de la sector i s-a spus că ar fi cazul să lase pe cineva mai tânăr la conducere şi-a vopsit parul. Era un tip îngust la minte şi periculos. Toţi cei care îl cunoşteau se uitau cu nemulţumire cum se autopropune peste tot. In comitet s-au ales 32 de membri. Aproape toţi cei care erau prezenţi. Unii s-au autopropus, alţii mai jenaţi au vorbit cu cei de lângă ei să se propună reciproc. In comitet s-a autopropus şi Gina. Au rămas pe dinafară doar cei carora prezenţa lui Stoica le era atât de dezagreabilă încât nu voiau să aibă de a face cu el.
A doua zi cei care nu fuseseră la şedinţa au protestat. Voiau şi ei în comitet. Stoica în calitatea sa de preşedinte a rămas neînduplecat. Nu se mai pot face primiri. Sedinţa fusese ţinută în timpul programului într-un moment dificil pentru ţară iar cei care nu fuseseră prezenţi la program nu erau demni de această onoare caci nu erau suficient de conştiincioşi. Acesta era comitetul, partidul care va conduce institutul în numele revoluţiei.
La şedinţă, din biroul Ginei nu participase decăt ea. Deoarece nu putea să o întrebe cum a fost cu comitetul Felicia s-a dus la Corina, prietena ei de la atelierul de proiectare muniţie unde lucra şi preşedintele de sindicat. Acesta cu diplomaţia care îl caracteriza dezvăluia tuturor ceea ce trebuiau să ştie.
Acolo s-a mai discutat şi despre moartea inginerului care se oferise să ajute la prinderea presupusului terorist, despre televiziune unde se anunţase prinderea lui Ceausescu, iar o soţie de ofiţer foarte informată a explicat cum generalul Guşe când a apărut la televizor să anumţe că „armata e cu noi” a fost lăsat să vorbească numai după ce a ameninţat că daca nu i se permite le distuge antena trăgând în ea de pe tanc. S-a comentat şi despre Stoica care s-a autopropus ca preşedinte al Comitetului Salvării Naţionale din institut., despre ce mai era prin oraş si ce mai făcuse fiecare.
Mihaela se lăuda veselă cum ieşise ea împreună cu cei doi copii ai ei, cel mare de 10 ami şi cel mic de opt să demonstreze împotriva lui Ceauşescu. Mihaela era anchetată în legătură cu nişte falsuri în declaraţii privind casele ei. Casa mamei sale din Cluj era pe numele ei, iar acum cumpărase cu banii jos o casa în Bucureşti unde locuia cu sotul şi cei doi copii. Soţul fiind militar nu avea voie să cumpere casă. O întragă poveste încâlcită de care spera să scape odată cu revoluţia şi chiar a scăpat. Era foarte entuziasmată de revoluţie deşi, comenta ea, a fost o inconştienţă să îşi ia şi copiii cu ea.
Venit de la o sedinţă cu militarii, şeful atelierului, colonelul Borcea a luat-o la rost pe şefa asociaţiei de Crucea Roşie din institut care lucra la el în atelier. „Dece nu a organizat şi Crucea Roşie grupe permanente de gardă?” A întrbat el supărat.
Preşedinta care nu se gândise la aceasta a protestat.
- În asociaţie sun femei cu copii, trebuie să stea acasă să aibă grijă de familie, nu toţi trbuie să fie în stradă. Borcea avea doua fete pe care le iubea ca ochii din cap iar pe nevastă nu o prea contrazicea. S-a mai muiat dar a întrebat dacă la Crucea Roşie nu sunt şi bărbaţi.
- Nu sunt au sărit şi celelalte femei în ajutorul preşedintei.
Incidentul a fost încheiat.
Toţi erau agitaţi când în încăpere au intrat Sanda şi Doina, două inginere stagiare care locuiau într-un bloc din apropierea unităţii militare unde cu o seară înainte îl împuşcaseră pe acel inginer binevoitor. Erau galbene de spaimă.Şi-au luat din birou câteva lucruri şi au cerut voie să plece din Bucureşti. Abia trăgându-şi sufletul au povestit ce le-a speriat.
In seara precedentă veneau împreună cu soţii lor din oraş unde fuseseră să vadă la faţa locului cum se scrie istoria. Abia ajunseseră în faţa blocului lor că le-a ieşit în întâmpinare o patrulă de trei soldaţi care stăteau în holul de la intrare şi au fost somate să se culce la pământ „că trec teroriştii!”. S-au trântit la pământ, inclusiv soldaţii si pe stradă a trecut o maşină roşie în care au început să tragă atât soldaţii care erau cu ele cât şi cei de la unitatea de peste drum. Maşina roşie a trecut repede dar împuşcăturile au continuat un timp. Când s-au ridicat, soldaţii le-au spus că în bloc nu mai erau alţi locatari decât ei şi ca ar fi bine dacă s-ar muta.
Au intrat în apartamente şi au constatat că al Doinei, cel care era pe partea unităţii militare la etajul 7, ferestrele erau sparte iar în sufragerie existau trei urme de proiectile care pătrunseseră în zid. Un altul rupsese un colţ din bibliotecă
.-Erau urme de proiectile mari, nu de gloanţe, poate trasoare precizau ele.
Au dormit toţi la Sanda pe partea opusă iar acum voiau să plece la părinţi. Soţii lor rămâneau în Bucureşti dar voiau să doarmă într-un cămin la nişte prieteni. Oricum în apartament nu puteau rămâne.
- De altfel, spuneau ele, pe blocul nostru, de când au început evenimentele de la Timişoara stă de gardă permanent câte un soldat. Săracul fără apă, fără mâncare, doar cu ce îşi ia la el când intră în post căci cei de la unitate le-au interzis să se apropie de soldaţi de frică să nu-i otrăvească cineva. Aşa spuneau ei.
In acea seara, de Crăciun, au fost judecaţi, condamnaţi şi executaţi Ceauşeştii.
Toată noaptea s-a aşteptat la televizor să se vadă procesul. A doua zi toţi erau stupefiaţi. „ Doamne ce proces !” Dar poate nu erau ei ! Nu ţi se părea că nu prea semănau ?Exclamau unii.
Felicia a declarat că parcă i-a fost milă cănd a văzut cum s-a comportat completul de judecată. Doamna Săraru a încercat să definească alt sentiment. Nu milă dar nici nu a fost ceva... să spunem coret.
In sinea ei parca tot milă simţea.
Gina care era pornită împotriva lor nu a putut să îşi exprime bucuria. Nici ei nu îi plăcuse procesul. Totul îi lăsase un sentiment de vinovăţie colectivă.
-Nu un astfel de proces trebuia. Poate ceva ca o judecată publică. Nu, nu a fost corect ! Totul îţi lasă un sentiment neplăcut. Aia nu a fost apărare, ăla nu a fost proces !
- Da, ăla nu a fost proces, au declarat de comun acord toate.Nici nu ştii cum trebuie numit. Chiar că te întrebi dacă au fost ei cei executati...

2. Metroul

Imi amintesc întamplarea din ziua aceea. Eram într-o staţie de metrou cu populaţia obişnuită de la acea oră, câteva tinere zgribulite îmbrăcate după ultima modă din telenovelele sudamericane, cu buricul gol, sexi şi pline de foc, un lungan care asculta muzică la cască complet izolat în lumea sa interioară, nişte bătâni neliniştiţi şi un cuplu care nu făcea parte din peisajul obişnuit.
Ea, o blondă de lux, aranjată de sus până jos după jurnalele de specialitate, el un autentic om de afaceri, amândoi evident neobişnuiţi cu astfel de mijloc de transport.
Nerăbdător, el se uita frecvent la ceas ca şi cum această aşteptare fără rost avea să se materializeze printr-o diminuare corespunzătoare a profitului său strict dimensionat pe unitatea de timp.
Venea metroul. Toţi înafară de cuplul acela s-au apropiat de de marginea ce despărţea peronul de şanţul negru si murdar pe unde circula trenul. Se simţea aerul împins de locomotiva care înainta cu viteză iar lumina premergătoare evenimentului strălucea pe peretele găurii negre în care ne uitam aşteptându-l.
Un tânăr care evident alergase, cu faţa schimonosită de efort a sărit dintre şine şi s-a suit pe peron. Ceilalţi s-au ferit din calea lui. Un batrân îngrijorat l-a întrebat dacă s-a defectat ceva. El i-a aruncat o privire dispreţuitoare plină de satisfacţie. Nu se întâmplase nimic, trenul sosea ca de obicei. Stia că nimeni nu l-ar fi înţeles, îşi încercase curajul, îşi dovedise lui însuşi că se poate întrece cu pericolul, că îşi poate depăşi limitele.
- Un nebun ! A decretat domnul cel bine îmbrăcat către însoţitoarea sa elegantă şi frumoasă, apoi luminându-se, cu un zâmbet de copil răsfăţat, „Uite-o pe mama, a venit !”

1. Crocodilul

Când l-am vazut prima dată era un zbir în adevăratul sens al cuvântului. I se spunea Crocodilul. La uzină se făcea obişnuita analiza de plan. Erau la şedinţă directori, ingineri şefi, şefi de serviciu, noi cei de la institut şi cei de la minister. De la ora 8 pâna la 12 s-au purtat discuţii furtunoase. Crocodilul nu venise încă. Când “volga” lui neagră a intrat pe poartă toţi au aflat: “A venit generalul! “
A urmat o zarvă dezordonată. Unii s-au dus să mânânce. Generalul şi directorii au intrat în biroul inginerului şef şi au rămas acolo până a reînceput şedinţa
Toţi erau obosiţi. Generalul se mişca fără astâmpăr în scaunul său manifestandu-se cât se poate de neaşteptat.
Era un bătrân de o statura mijlocie, mai mult scund, cu profilul împlinit al vârstei, ten roz şi creştet gol, lucios. Avea ochii de un albastru cenuşiu spălăcit, fără gene. Gura cu buze pline i se strângea ameninţător când vorbea. Orice vorba părea un ordin. Avea o piele întinsă ca o foiţa de pergament.
Toţi se certau, unul învinuia pe celălalt. El ţinea ochii închişi . Credeai că moţăie, apoi deodată i-a deschis, l-a privit pe cel ce vorbea cu acea privire de albinos şi omul s-a oprit din vorbă. Generalul i-a făcut semn să continuie apoi întorcându-se spre inginerul şef i-a spus cu vădită admiraţie şi interes : 200.000 dolari pe zi atât îl costă pe şahul Iranului paza personală.
Ca totdeauna lucrurile s-au spus pe jumătate, adevăratele probleme s-au ocolit, nimic nu s-a rezolvat. La sfârşit generalul i-a ameninţat pe toţi acuzându-i de incompetenţă şi dezinteres faţă de problemele uzinei.
Sedinţa a ţinut până la două dimineaţa când a hotărât ca pleacă la Bucureşti unde va continua discuţiile doar cu directorii şi inginerul şef. I-a convocat pe toţi la minister pentru ora zece.
Soferul avea ordin să îl aştepte la poartă pregătit de plecare la orice oră ca de obicei.
Pe la 12 noaptea directorul nostru care prevedea ce se va întâmpla a aranjat cu şoferul său să-l îmbete pe şoferul generalului şi omul a reuşit. Crocodilul nu voia să îşi creadă ochilor când l-a văzut. In zadar spunea omul că portarul i-a spus ca din partea generalului “să se culce că nu mai pleacă în seara aceea”. Aşa zisul portar n-a putut fi găsit opentru confruntare iar generalul a plecat cu trenul furios.
Si omul acela, generalul, Crocodilul, a ieşit la pensie.
Se spunea că fusese coleg de clasă cu fostul rege Mihai.
Regele Carol al II-lea voia să dea fiului său, viitorului rege, o educaţie solidă. A organizat pentru el o clasă specială în care a adunat copii de aceeaşi varstă cu moştenitorul tronului, inteligenţi, din toate clasele sociale. Se spunea că profesorii erau instruiţi să se poarte cu toţi la fel şi să fie exigenţi.Viitorul rege nu avea notele cele mai bune. Crocodilul era un băiat de la ţară cu origine foarte modestă, inteligent, ambiţios şi disciplinat astfel că după plecarea ilustrului său coleg de clasă din fruntea statului, regimul comunist l-a păstrat în armată preţuindu-i cunoştinţele si calităţile.
Ce de poveşti se mai spuneau despre el !