19. Mediaş

Orasul vacantelor… Acolo, undeva între calea feratã si o colina parcã tãiatã de mâna omului pentru a face loc trenului era casa unchiului meu, un om plin de viaţa, fericit şi blând. Imi amintesc casa lor frumoasã cu o curte îingrijitã plina de stupi de albine si araci cu rosii bine coapte. Aveam si o verisoarã, Jenica. Era o domnisoarã pe vremea aceea. Intre noi nu s-a format nici o prietenie iar viata ne-a îndepartat definitiv. Am pierdut legatura cu ea. Acum locuieste cu sotul si copii la Ploiesti.
Cand mergeam acolo, tata si unchiul Stefan deschideau sticlele cu licoarea interzisã si tante Jeni
(mama prin adoptie pentru Jenica) începea sã se roage la Dumnezeu. Era adventistã si complet împotriva folosirii sângelui lui Hristos cu nesocotintã. Unchiul Stefan (care nu era incã convertit) si tata se iubeau cu toatã puterea dragostei lor de frati si nu tineau seama de nimic. Mama si tante Jeni nu s-au înteles prea bine niciodatã asa ca vacantele s-au întrerupt dupã un timp.
Am fost fericitã când locuind în Bucuresti si vizitându-mi pãrintii pe neanuntate i-am gãsit acolo pe tante Jeni si unchiul Stefan care le întorceau o vizitã. A fost ultima oarã când i-am vãzut. Erau bolnavi si au murit unul dupã altul în acelasi an fãrã sã ne mai revedem.
Dar cate amintiri am din Medias ! Desi veneam de la Dunare si nici de Brates nu eram departe, trebuie sã le fiu recunoscatoare acelor locuri cãci acolo am învãtat sa innot. O zi întreagã am fost trasã cu un cordon prins de talie pe apa sãrata a unui bazin din Bazna si ce surprizã a fost pentru mine când am constatat cã la mine acasã apa nu mã mai tinea la suprafatã fãrã sã dau aprig din mâini. Si ce struguri am mâncat ˆîn acele locuri ! Poate amintirile mele sunt exagerate dar boabe asa mari parcã nu am mai vãzut !
Si plimbarea pe care am fãcut-o cu Jeni si doi bãieti în pãdurea Grewen! Asa se numea, nu? Ce mult timp a trecut de atunci . . .

18. Mama

După mai bine de 15 ani de cand a paralizat mama a murit. Nu a vrut să ma chinuiască şi mult timp şi-a dorit mai bine să moară decât să trăiască aşa. Atunci mă străduiam să o ţin în viaţă. In ultimii ani de viaţa însă am început să-i doresc moartea iar cănd am întrebat-o dacă ar vrea să moară mi-a răspuns simplu: “Nu !”.
Cumplit sentiment de vinovăţie. Nu pot sa-i cer iertare, nu am dreptul la iertare, dar îi repet din suflet: “Îmi pare rău ! Imi pare tare rău mamă !”
Atacul de paralizie l-a avut fiind în vizită la mine la Bucureşti unde a şi rămas 13 ani. In toţi aceşti ani n-am ieşit din oraş şi pot spune ca nici din casa mai mult de două trei ori pe săptămâna. Soţul meu făcea cumpărăturile.
In ultimii doi ani ne-am mutat toţi trei, eu, ea şi soţul meu în apartamentul ei din Galaţi. Soţul meu suferise un accident cerebral şi a fost cât p-aci sa rămână şi el paralizat ca mama. La Galaţi aveam rude care m-au ajutat. Nu aş fi putut să mă descurc altfel. Au fost câteva luni groaznice.
După ce ea a murit eu şi soţul meu am plecat la casa noastră din Bucureşti unde totul trebuia luat de la început. Nici televizor nu mai aveam căci cel ce fusese bun l-am dus la Galati. După ce un vecin a incercat sa ne repare un televizor mai vechi, fără succes, ne-am hotărât să ne cumpăram unul nou. Luasem ajutorul de înmormăntare şi abia sosiţi de la casa de pensii ne-am dus la magazin. Am luat un taxi şi am adus televizorul acasă. Soferul ne-a declarat că el nu ne ajută nici să-l scoatem din portbagaj, avea probleme cu spatele. L-am luat eu în braţe vrând să-mi menajez soţul încă nesigur dupa accidentul acela cerebral. Bineînţeles el a cerut să ţină de o parte a cutiei şi ghinionul lui a fost că mânerul din partea lui a cedat şi televizorul s-a lovit de asfalt.
Un trecatorşi-a dat cu parerea că l-am stricat şi culmea, când am ajuns în apartament şi l-am pus în priza televizorul n-a vrut să mai pornească.
Nici vecinul care se pricepea la televizoare chiar dacă nu a reuşit să-l repare pe cel vechi nu a reuşit să-l pornească dar ne-a sfătuit să telefonăm la serviciul de garanţie şi să nu spunem că l-am pocnit “niţel” de asfalt.
Am telefonat şi ni s-a cerut să-l ducem acolo. Eu rupsesem însă cutia, cum să-l transportăm ?
Soţul simţindu-se vinovat s-a dus la magazin şi băieţii care ni l-au văndut i-au spus că ni-l schimbă dar să-l aducem înapoi. Cum însă să-l transportam fără cutie ?
In acest timp eu am pus televizorul vechi în functie sus pe masuta de televizor iar jos pe podea, am pus cu năduf televizorul cel nou. Amândoua erau în priză şi fără speranţa mai încercam din cand în când să-l pornesc pe cel nou.
Soţul meu necăjit m-a întrebat daca am plătit cu banii de la ajutorul de înmormântare. I-am răspuns că da.
- Nu trebuia! A exclamat el. A fost supărată pe mine şi de aia l-am scăpat din mână !
- Ba pe mine, l-am liniştit eu.
Am ajuns la concluzia ca butonez in zadar. Doar o minune mai putea să pornească televizorul şi m-am trezit vorbind cu Dumnezeu.
- Uite Doamne i-am spus eu, acum e momentul să faci o minune ca să mă faci să cred. Dă-i mamei putere să repare televizorul. Mama, daca nu esti suparată pe noi, repară televizorul, am spus eu chiar crezand ca este ultima speranţă. Apoi am apasat pe butonul de pornire al telecomanei aşteptand minunea, şi minunea s-a produs. Televizorul a pornit.
Mă credeţi ? M-am oprit din butonat atat timp cât mi-am spus în gând monologul către Dumnezeu şi mama apoi am apasat pe buton aşteptând minunea. Am rămas surprinsă, a pornit imediat.
Am facut repede acordul programelor cu spaima ca se va intrerupe, că este ceva temporal.
-Mamă, sper că l-ai reparat definitiv, am continuat eu dialogul...
Televizorul merge şi acum dar deşi i-am promis lui Dumnezeu că dacă face o minune acesta este momentul ca să mă facă să cred nu s-a schimbat nimic în mintea mea. Credeam că aş putea avea o relevaţie aşa cum am auzit că au avut alţii. Oare dece nu am simţit nimic ? Credeam poate şi înainte deşi nu recunoşteam sau la unii păcătoşi nici o minune nu este suficientă pentru a-i convinge ?
Am rămas însă în dialog cu mama. Când nu găsesc ceva, când vreau ceva, îi cer să mă ajute. Ii spun mereu că îmi pare rău pentrucă îi voiam moartea.
Îi cer părerea atunci când trebuie să iau decizii şi încerc să o conving ca şi cum ar putea să mă audă. Mă străduiesc să o simt ca şi cum ar fi într-o lume paralelă şi invizibilă şi asta îmi face placere. Mă simt aşa de bine atunci când vorbesc ce ea încât nici nu ştiu dacă cred sau doar vreau să cred.
Trec pe lângă locuri unde aş fi vrut să o duc când stătea la mine dacă n-ar fi fost atat de netransportabilă. O cert că n-a vrut să mă asculte niciodată şi că n-am reuşit să vorbim ca acum când trăia de parca acum chiar m-ar asculta. Astea toate îmi produc atâta plăcere că nu pot să îmi dau seama căt este dorinîă şi câtă credinţă.
O mamă dragă, ce este viaţa ?

17. Iona

Am descoperit o parabolã in vechiul testament, povestea lui Iona care m-a facut sa-l înteleg mai bine pe Dumnezeu. In evanghelia lui Luca 11.20 Iisus le spune "noroadelor" ca Dumnezeu nu va da oamenilor altfel de semne decât semnul lui Iona. Iona este un proroc, simbolic reprezinta pe toti prorocii biblici. Dzeu îi porunceste sa se ducã în cetatea Ninive, cu oameni pãcãtosi si sã-i ameninte cã dacã nu se îndreaptã vor fi nimiciti. Iona stie cã Dzeu este milostiv si nu crede cã îi va pedepsi asa ca refuza sarcina. Fuge cu o corabie, nu vrea sã se facã de râs prorocind ceva ce nu crede ca se va întâmpla. Dzeu însã îl pedepseste si este înghitit de un peste mare. Trei zile stã în burta pestelui si se roagã de Dzeu sã-l ierte. Dzeu îl iarta si astfel pestele il elibereaza viu, dar trebuie sã respecte porunca, sã proroceascã distrugerea cetãtii.
Eu aici nu văd minunea, adica nu văd că este vorba de un peste mare care sa inghita un om si omul sa traiasca in burta lui trei zile. Eu aici vad ca simbolic, Dumnezeu poate bloca toate posibilitatile tale de acţiune când nu vrei să faci ceva ce vrea el, asa ca pana la urma faci ce vrea el,împotriva dorinţei tale. Totdeaina faci așa căci așa se potrivesc toate, că faci chiar dacă nu voiai.
Iona proroceste si oamenii din Ninive îl asculta, il cred si tin post. Chiar regele îsi pune un sac în cap, dar asta nu aratã cã s-au îndreptat ci doar cã s-au speriat si nu înteleg ce trebuie sã facã.
Dzeu îi iartã, nu nimiceste cetatea si Iona crede ca a devenit mincinos. De rusine se duce în pustiu si încearcã sã se retragă din lume se autopedepsește stând în soare. Asteapta sã moarã.
Dar dzeu îl salveazã de insolatie fãcând o plantã " minune " care creşte intr-o ora cat intr-un an si planta face umbrã. Iona nu moare dar vrea în continuare sã moarã asa cã Dzeu se supãrã si ca sa ii arate cum este fara ajutorul sau, face un vierme care distruge planta şi pe Iona îl bate soarele, se deshidratează....
Iona îl acuzã pe Dzeu cã este nedrept, cã s-a purtat cu planta la fel cum s-a purtat cu el. Si el si planta i-au îndeplinit voia iar el nu tine seama de asta si îi nedreptãteste.
Atunci Dzeu îi explica felul cum face el dreptate. Daca Iona considera o nedreptate distrugerea plantei care la drept vorbind era doar o închipuire (cãci planta evident a fost doar în mintea lui Iona ) cum poate sã considere cã ar fi drept sã distrugã atâti oameni doar pentruca el le-a spus ca vor fi nimiciti. Oamenii dovedisera ca vor sã se îndrepte caci au facut niste gesturi care arata frica de cuvintele lui Iona. Cum poate să fie mai drept daca respecta ameninţarea făcută în scopul de a îndrepta comportamentul unor oameni decât iertandu-i cand a vazut ca se caiesc ?Cum sa ii nimiceasca, căci dacă nu s-au îndreptat a fost din neputinţă. Dumnezeu i-a explicat lui Iona ceea ce el, in mandria lui, nu intelegea, cã oamenii sunt neputincioşi în faţa păcatului, si expresia din biblie este ca ” nu stiu sã deosebesca dreapta de stânga”. Că   totuşi au căutat să se îndrepte chiar dacă nu suficient cât ar fi trebuit.
Si Dzeu îi atrage atentia ca daca ar distruge Ninive ar distruge si niste animale care nu aveau nici o vina. (actiune colateralã). Si il intreaba pe Iona daca el ar fi vrut să se întâmple toata nenorocirea asta doar ca sã sã nu se facã el de rusine.
Eu am priceput din parabolã ca dreptatea lui Dzeu are altã mãsurã decât a oamenilor. Cã atunci când nu mi se îndeplineste o dorintã sau mi se pare că mi se face o nedreptate trebuie sã caut “dece-ul?” Mereu existã o explicatie, o logicã a evenimentelor care chiar dacã mie nu îmi convine trebuia sa recunosc că aşa e mai bine. Ceea ce mie nu mi-a convenit, s-a petrecut deoarece în felul acesta a fost "mai bine". E vorba despre mai binele dupa judecata celui care le stie pe toate şi în loc să cârtesc să înţeleg  că trebuie să mulţumesc pentru înţelepciunea si bunătatea dovedită ...
Aici era vorba însă, mai ales de prorocirile prorocilor...
Pilda este totusi valabilă pentru toţi oamenii, pentru toti cei ce cred că ascultându-l pe Dumnezeu sunt mai inedreptăţiţi sa fie ascultati în comparaţie cu alţii, necredincioşi ...Dar Dumnezeu este acelaşi pentru toţi oamenii....

16. Gina

Gina, verişoara mea, este o persoană pe care mulţi o consideră cel puţin ciudată. Acum are aproximativ 60 de ani şi este singură. Nu s-a căsătorit deşi în tinereţe era o persoană mai mult decât drăguţă. A avut câteva relaţii nu prea reuşite dar asta pentrucă n-a iubit pe nimeni cu adevărat. Işi dorea un suflet pereche, dar conform unor convingeri personale foarte realiste ştia că nu îl poate întâlni. Ca studentă la engleză a fost un spirit rebel şi cosmopolit. La un moment dat a pierdut anul si a încercat să se sinucidă, act în urma căruia Gina a căpătat documente oficiale că ar fi schezofrenică. In familie s-a vorbit şi de o relaţie cu un african din nu ştiu ce ţara care a venit după ea dar despre care familia nici nu a vrut să audă. După aceste complicate trăiri Gina s-a întors la facultate si a început să scrie nişte poezii pline de zbucium sufletesc privind zădărnicia vieţii. A terminat facultatea şi s-a întors la părinţi acolo unde îşi expunea filozofia de viaţa cu superioritate si nu făcea nimic.
Gina trebuie sa recunosc nu a fost în stare să se descurce singură niciodată.
Părinţii ei erau în vărstă, foarte cicălitori şi obositori pentru noi cei care nu eram obligaţi să îi suportăm permanent. Când vorbesc cu Gina constat ca tot aşa îi considera şi ea .
Până ce mama ei a căzut la pat încă se mai gândea că trebuie să se mărite, să îşi clădească o viaţă ca a celorlalte fete de vârsta ei deşi ideea nu o atrăgea. Boala mamei si apoi a tatălui i-a scos din minte această opţiune. Devotamentul tatălui pentru mama sa care era absolut incoerentă a adus-o cu picioarele pe pământ. Soarta ei era să aibă grijă de părinţi. Era datoria ei, scopul nobil pentru care trebuia sa se sacrifice.
Bunicul ei fusese preot ortodox şi în familie Dumnezeu a fost considerat totdeauna un adevăr. Până în momentul în care şi-a dat seama ca nu mai poate să aleagă, că viaţa ei a intrat pe un făgaş din care nu are cum să scape, considera ca nu exista Dumnezeu, că omul este propriul lui stăpân. Ceva în sufletul ei s-a zdruncinat şi a început să creadă în destin, în destinul dat de Dumnezeu. “Deci exista !“ Si-a spus ea la un moment dat. Incă nesigură în credinţă a căutat locul unde putea discuta despre ceea ce simte. Biserica ortodoxă, adepta principiului “Crede şi nu cerceta” nu era potrivită pentru starea ei sufleteasca. Acest suport i l-au oferit bisericile mai nou aparute, cu pastori şcoliţi în occident. Dupa ce a frecventat mai multe biserici s-a fixat la una din vecinătatea casei unde şi-a făcut şi o bună prietenă. Irina, asa se numea prietena ei, a fost un mare ajutor pentru ea în îngrijirea părinţilor. Fără Irina nu s-ar fi descurcat. Au devenit nedesparţite.
După moartea părinţilor Gina s-a mutat împreuna cu Irina. Credinţa în Dumnezeu şi în viaţa de apoi a devenit suportul vietii ei. Irina a preluat rolul de mama pentru verişoara mea. Credinţa Irinei a fost filonul din care s-a hrănit şi credinţa ei.
Cu ajutorul unor sfătuitori din biserică şi de comun acord cu Irina Gina şi-a vandut apartamentul moştenire de la părinţi Relatia lor era consolidată. Au fost de atunci adevărate partenere de viaţă.
Intr-o zi, Gina s-a dus la o manifestare religioasă şi a aflat de un predicator care strângea bani pentru un local de cult din alt oraş. A hotărât să doneze banii luaţi pe apartament în acest scop. Irina i-a spus să facă ce îşi doreşte.
Multă vreme eu, necredincioasa, nu am ştiut dacă să cred că asta a făcut vara mea cu banii luaţi pe apartament. După un timp m-am convins că aşa a fost. Gina a dat toţi banii pe care îi avea din tot sufletul pentru Dumnezeu.
Irina, prietena ei era bolnavă de cancer şi înainte de a muri, deşi avea un copil, i-a dat apartamentul în care stăteau amândoua Ginei. Au făcut acte de vânzare-cumpărare pentruca baiatul Irinei să nu poată nesocoti apoi dorinţa mamei lui.
- Nu te pot lăsa pe drumuri pe tine care ţi-ai dat casa pentru slava lui Dumnezeu, a justificat Irina gestul ei.
Amândoua au dăruit tot ce aveau, cu dragoste. Dar care este darul cel mai apreciat de Dumnezeu, al Ginei sau al Irinei ? Ce preţuieşte El mai mult ?

15. Galaţi

In orasul acela e inima mea. O inimã ce bate ritmul vietii mele departe de trup asemeni inimii uriasului ce nu putea fi ucis din basmele copilãriei.
Este un oras atât de bãtrân în duiosia cu care se retrage si atât de tânãr prin transformãrile sale! Se sprijinã tandru pe coloana sa vertebralã o frumoasã stradã cu tei fosnitori. Bãtrâna si draga Domneascã porneste dintr-o grãdina de granitã si se opreste la o granitã de apã, Dunãrea. Toatã viata mea s-a desfãsurat între aceste douã repere. Si dacã ”grãdina publicã” a reprezentat taina, misterul, dorinta, Dunãrea a fost pentru mine speranta, rãspunsul, sprijinul. Mi-am spãlat toate necazurile la malul acestei ape ca o muncitoare cu ziua. Priveam valurile ce loveau malul clipocind tenace si simteam cã dacã apa aceea poate, pot si eu.
Era Dunãrea mea, frumoasã si puternica mea prietenã. Imi asculta secretele si stiam ca nu mã trãdeazã. Imi dãdea din puterea ei fãrã oprelisti. In fiecare zi altfel, totdeauna nouã.
N-am sã uit niciodatã culoarea ei de otel când norii întunecau cerul si bãtea vântul, culoarea albastrã cu sclipiri argintii când soarele îmi ardea umerii în cãldura verii nici nesfârsitele nuante pe care le lua în zilele acelea binecuvântate de tinerete.
Când eram lângã ea, când ne tineam de mânã prietene si ne luam rãmas bun i-am încredintat inima. Si stiu cã acolo la sânul ei de mamã nu mi-o poate rãni nimeni.

14. Ura

E noapte. O noapte tăcută şi rece. Pe strada luminată, nimeni. Şirurile de maşini pline de promoroacă stau aliniate pe două rânduri. Pustiul apasă. De jur împrejur blocurile înalte, cu ferestre întunecate n-au viaţă. Privesc în neştire noaptea rece şi pustiul nefiresc luminat îmi încălzeşte inima. Ce îngheţată poate să-mi fie dacă lumina asta mă poate încălzi.
Intorc privirea şi sufletul meu îşi recapătă ura. Urăsc! Doamne cât de tare urăsc !
Camera este plină de umbre. Simt răsuflarea aceea care mă înfioară ca o bucată de ghiaţă băgată în sân. Vreau să o scutur de mine ca pe o lipitoare ce-mi suge sângele. Nu pot!
Nu pot! Acum vreaiu să ucid.

13. Crucea de pe Caraiman.

Lumea se cutremura nebunã. Avioanele brãzdau cerul pline de sãmânta mortii. Bãrbatii mureau departe. Aici rãmãseserã bãtrânii, mamele, sotiile si copiii. Durerea coplesea. Bãtrânii neputinciosi se închinau la Dumnezeu, cu ochii înlãcrimati cereau îndurare.
Pe câmpia înghetata zãpada se asteruse curatã. Un mãrfar negru strãbãtea întinderea albã miscându-se greu. Vagoanele, pline, transportau zdrentele umane înfricosate, refugiatii. Nu stiau unde si dacã vor ajunge, stiau doar cã trebuie sã fugã.
Intr-un vagon încãlzit cu un godin alimentat cu cãrbuni si lemne adunate de unde se putea o femeie tânãrã îsi ocrotea puiul împingându-l spre cãldurã cu insistentã. Ceilalti, oameni necãjiti si preocupati de gândurile lor îi faceau loc. Copilul însã se retrãgea mereu spre un coltisor mai depãrtat dornic de visare. Ii lipsea tãticul care înainte de culcare îi povestea totdeauna o ispravã de a lui Cocârt. (Cocârt era un bãitel foarte curajos si inventiv care fãcea ce fãcea si intra mereu în încurcãturi.) Ii lipsea bunica, mamama cum îi spuneau toti. Ea îi povestea mereu aceeasi poveste de care nu se sãtura niciodatã sã o asculte în timp ce ea si-o amintea din ce în ce mai greu . Era povestea lui Ion Coticerul, un bãiat frumos care avea la fereastrã o glastrã cu o floare. Noaptea floarea se dãdea de trei ori peste cap, se fãcea o fatã frumoasã si se culca lângã el. Si Ion Coticereul era îndrãgostit de ea. Crezând cã dacã ar sfãrma vasul cu pãmânt în care intra dimineata nu s-ar mai transforma în floare Ion Coticerul l-a sfãrmat.
- Vai, vai! A plâns ea când s-a trezit, trei nopti dacã mai asteptai as fi scãpat de vraja care mã transforma ziua în floare. Acum trebuie sã mã duc la Dumnezeu, altfel voi pieri pentru totdeauna. Dacã mã iubesti cautã-mã. Eu nu mai pot face nimic! Si a dispãrut.
Ion Coticerul si-a luat câteva perechi de opinci, o traisã cu merinde si a plecat sã-l caute pe Dumnezeu. Si drumul era lung si greu dar într-un târziu a ajuns la un munte în vârful cãruia era o cruce. La poalele muntelui era intrarea la Dumnezeu. Si a intrat.
Aici bunica se oprea mereu caci trebuia sa inventeze noi întâmplãri care sa-i îngreuneze bãiatului drumul înainte de a-si gãsi iubita.Oameni păcătoşi aşteptau la rând să intre la Dumnezeu să ceară ceva si Ioan Coticerul le asculta povestea. Când în sfârsit ajungea la Dumnezeu el îi îndeplinea dorinta si îi dãdea de sotie pe fata din floarea fermecatã. Oare il citise bunica, o femeie de la tara, pe Dante ?
In singurãtatea gândurilor sale copilul visa la muntele pe unde era intrarea la Dumnezeu. Era sigur cã dacã ajunge acolo ”El” îi va îndeplini toate dorintele. Voia ca totul sã fie ca înainte. Sã vinã tãticul, sã vinã bunica si lacrimile i se opreau neplânse. Mama nu trebuia sã vadã cât dor îi era de ceilalti.
Si într-o zi minunea s-a petrecut!. . .Trenul s-a oprit si usile vagonului de marfã s-au deschis lãsând sã pãrundã odatã cu aerul rece pulberea de zãpadã. Toti erau speriati.
- Uite acolo, strigau oamenii, se bombardeaza! Dacã lovesc linia? Si toti se închinau! In jur zgomotele te asurzeau. Oamenii coborâserã si priveau la avioane. Copilul însã se uita cu ochi mari la muntele cu crucea în vâf care se vedea în depãrtare. Oare cât este pânã acolo se întreba .Uite drumul spre Dumnezeu! Dece oamenii acestia nu-l vãd? Se zbãtea sã coboare dar mama nu-l lãsa.
-Ce drum spre Dumnezeu spunea ea neîntelegând ce spune!
Purtarea ei durã nu l-a convins. Deci aici este drumul spre Dumnezeu, gandi copilul cu îndãrãtnicie.

Imi amintesc ca azi ziua aceea. Chiar acum, dupã atâti ani, fãrã sã vreau, când trec cu trenul spre Predeal si vãd crucea de pe Caraiman, nu pot sã nu mã gândeasc la povestea bunicii si o cumplitã pãrere de rãu mã cuprinde. Am o fotografie cu mamama si sora cea micã a mamei într-un grup de excursionisti, vesele, îmbrãtisate lângã cruce. O privesc ca pe o icoanã. Nu am ajuns niciodatã la poalele muntelui si nu am urcat niciodatã la cruce. Nu a fost sã fie, nu am încercat. Parcã asi dori sã prelungeasc speranta într-un adevãr imposibil.