Imi amintesc întamplarea din ziua aceea. Eram într-o staţie de metrou cu populaţia obişnuită de la acea oră, câteva tinere zgribulite îmbrăcate după ultima modă din telenovelele sudamericane, cu buricul gol, sexi şi pline de foc, un lungan care asculta muzică la cască complet izolat în lumea sa interioară, nişte bătâni neliniştiţi şi un cuplu care nu făcea parte din peisajul obişnuit.
Ea, o blondă de lux, aranjată de sus până jos după jurnalele de specialitate, el un autentic om de afaceri, amândoi evident neobişnuiţi cu astfel de mijloc de transport.
Nerăbdător, el se uita frecvent la ceas ca şi cum această aşteptare fără rost avea să se materializeze printr-o diminuare corespunzătoare a profitului său strict dimensionat pe unitatea de timp.
Venea metroul. Toţi înafară de cuplul acela s-au apropiat de de marginea ce despărţea peronul de şanţul negru si murdar pe unde circula trenul. Se simţea aerul împins de locomotiva care înainta cu viteză iar lumina premergătoare evenimentului strălucea pe peretele găurii negre în care ne uitam aşteptându-l.
Un tânăr care evident alergase, cu faţa schimonosită de efort a sărit dintre şine şi s-a suit pe peron. Ceilalţi s-au ferit din calea lui. Un batrân îngrijorat l-a întrebat dacă s-a defectat ceva. El i-a aruncat o privire dispreţuitoare plină de satisfacţie. Nu se întâmplase nimic, trenul sosea ca de obicei. Stia că nimeni nu l-ar fi înţeles, îşi încercase curajul, îşi dovedise lui însuşi că se poate întrece cu pericolul, că îşi poate depăşi limitele.
- Un nebun ! A decretat domnul cel bine îmbrăcat către însoţitoarea sa elegantă şi frumoasă, apoi luminându-se, cu un zâmbet de copil răsfăţat, „Uite-o pe mama, a venit !”
Postări
