3. Revolutia

Revoluţia aşa cum am trait-o eu.
Notă: Nimic nu e ce pare a fi. Personajele sunt transformate, faptele sunt aşa cum le-am înţeles eu, dar reale.

În timpul evenimentelor din decembrie 1989 majoritatea persoanelor care până atunci nu erau interesate de politică au fost cuprinse de febra generală a comentării evenimentelor internaţionale astfel că şi în biroul Financiar toate femeile erau puse la curent cu emisiunile de la Vocea Americii, Europa Liberă, precum si cu ceea ce se întâmpla în URSS şi celelalte ţări socialiste. Încă din timpul Congresului Partidului Comunist din toamnă când apăruseră versurile „Grăbiţi-vă cu congresul să nu moară realesul”, când se zvonea că o ghicitoare italiană specializată în profeţii politice prezisese că Ceauşescu va muri anul acesta, atât doamna Săraru cât şi Felicia comentau împreună cu Gina tot ce auzeau.
Toate ţările socialiste trecuseră la schimbări. Era clar că ceva trebuia să se întâmple şi aici dar nimeni nu întrezărea cum. Şi într-o zi, aproape fără ca cei mai mulţi să îşi dea seama a început „revoluţia”.
Sâmbătă, un pastor luteran urma să fie evacuat din clădirea bisericii dintr-un motiv pe care cei din Timişoara, acolo unde era acea biserică, îl stiau dar pe care nimeni din acel birou Financiar din Bucureşti, de la acel Institut de Cercetare Proiectare Tehnică Militara, nu îl cunoştea. Să evacuezi un pastor din biserica lui în timp ce enoriaşii lui protestează este pentru oricine ceva revoltător.
În seara cu pricina, multă lume s-a strâns în jurul locuinţei pastorului blocând acţiunea şi au protestat până dimineaţă. Duminică, pe la ora prânzului, pastorul s-a arătat mulţimii care continua să înconjoare locuinţa şi a transmis celor care strigau lozinci de încurajare pentru el, că de la securitate i s-a spus să împrăştie oamenii din jurul casei şi v-a fi lăsat să predice. Avea urme de sînge, sau doar aşa spuneau cei de la „vocile” ascultate iar oamenii revoltaţi şi neîncrezători l-au încurajat să nu cedeze şi au pornit să demonstreze pe stradă. Alături de demonstranţi au intrat unii care au spart vitrine şi au furat, cel puţin aşa se spunea.
Dupăamiază au intervenit militarii. Armata nu a intervenit iniţial în forţă încercând doar un act de intimidare etalând tancurile.Pe stradă erau tot felul de oameni, mulţi doar gură-cască. De undeva de sus, fără să fie văzut, se auzea un elicopter din care aşa cum se spunea se transmiteau ordine. (Mai târziu, când armata a tras spre elicopter s-a dovedit că era doar un balon de meteorologie la care era agăţat un aparat ce facea zgomot, însă cine a lansat acel balon nu s-a lămurit niciodată)
În zonele de contact între civili şi militari când militarii atacau, când civilii şi atunci cei atacaţi se retrăgeau. La un moment dat echilibrul a fost stricat. Probabil cineva a fost împuşcat.
In general, cei care stăteau acasă, Bucureştenii şi cei din restul ţării, erau informaţi despre desfăşurarea evenimentelor prin radio, Vocea Americii şi Europa Liberă. De acolo şi Felicia a a auzit cum într-un loc mulţimea revoltată ar fi dat foc unui tanc iar comandantul tancului linşat. Militarii au tras dar mulţimea a ocupat tancul si a tras din tanc cu foc de mitralieră. Se spunea ca sunt copii de 12-13 ani împuşcaţi. Doi studenţi care văzuseră grozăviile din Timişoara au fugit speriaţi în Ungaria şi povesteau la Europa Libera ce văzuseră. „Ciudat de uşor se trece graniţa acum”, a comentat Felicia a doua zi ce auziseră toate.
La serviciu se comenta aproape fără să se mai gândească la securistul despre care se ştia că interceptează ceea ce se vorbeşte în birouri fie prin mijloace de ascultare directe şi secrete fie prin turnători necunoscuţi.În toate ţările socialiste se schimbaseră conducătorii, era o certitudine că şi aici se va întâmpla ceva.
Gina era convinsă ca acum nu-i va face nimeni nimic orice ar vorbi pentrucă „ăstora” le este frică să facă ceva iar „ceilalti” sunt hotărâţi să ne ajute. Doamna Săraru era îngrijorată. Nu credea într-o schimbare în bine. Credea că posturile străine fac propagandă tendenţioasă şi vor o schimbare favorabilă lor.”Numai război să nu fie”gândea ea fără să se exprime făţiş ca să nu fie considerată fricoasă.
Felicia al cărei soţ lucra la M.Ap.N ca operator la calculatorul principal şi nu mai dăduse pe acasă de când începuseră evenimentele afirma puţin timorată că totuşi armata a tras. Provocată sau la ordin, dar a tras. Au murit civili dar şi militari. Se părea că în cadrul armatei nu toţi ştiau totul, ba chiar şi cei care credeau că ştiau mai mult decât alţii aveau surprize.
Ceauşescu a plecat în Iran. Toţi se întrebau „dece?”. De tras s-a tras în lipsa lui dar când s-a întors a aprobat acţiunile armatei care, a declarat el, a ripostat la acţiunile huliganice ale bandelor de derbedei şi a celor întreprinse de agenturile străine.
Florentina, prietenă cu Gina a venit să le spună ca a primit nişte telefoane ciudate de la unul care spunea că telefonează din Germania, şi altul din SUA la care a răspuns că este greşeală. Oare era securitatea care voia sa ştie ce spune ea, sau telefoanele erau direcţionate greşit cu bună intenţie ?
Pe data de 21 decembrie Ceauşescu a ţinut un miting. In seara zilei de înainte de miting la Vocea Americii s-a difuzat o casetă despre care se spunea ca este înregistrată de un austriac care se afla la Timişoara în momentul atacului armatei asupra populaţiei. Se auzeau sinistru strigătele oamenilor cuprinşi de panică, copii si femei.
Felicia tocmai terminase de povestit ce a auzit la radio când la difuzorul din birou a început să se transmită cuvantarea „tovarăşului” aşa cum se transmiteau totdeauna cuvântările lui, în direct. La un moment dat în loc de aplauze s-a auzit un vuiet şi ţipete de femei şi copii. Felicia a sărit de la locul ei spunând. Asta este banda austriacului, cea care s-a dat aseara la Vocea Americii. In loc de aplauze cineva a pus banda aceea pe staţie. Mă duc la televizor să vad ce se întâmplă.
In sala de consiliu era un televizor color, mare, la care totdeauna se puteau urmări cuvăntările lui Ceauşescu sau meciurile importante. Când a ajuns acolo sala era aglomerată. S-a reluat momentul cu pricina. L-a văzut pe Ceauşescu în balcon vorbind şi apoi retrăgându-se în sunetele disperate ale oamenilor care parcă se călcau în picioare. În masa de manifestanţi se observau grupe de oameni ce se deplasau dezordonat. Apoi Ceauşescu a reapărut făcând promisiuni. Participanţii la miting se deplasau în continuare. Mitingul s-a terminat înainte ca Ceauşescu să îşi încheie discursul. Felicia s-a întors la birou agitată. Episodul a fost reluat la radio.
- Vedeţi, acum nu mai este acelaşi zgomot. Acum se redă ce s-a înregistrat din piaţă. Se aude clar o altă intensitate a strigătelor de oameni speriaţi. Parcă strigătele participanţilor la miting s-au suprapus peste cele de pe casetă. Data trecută s-a dat pe post chiar caseta de la Vocea Americii.
- Ei, chiar aşa ureche muzicală ai ? A luat-o în râs Gina.
Doamna Săraru o privea oarecum cu îndoială pe Felicia. Chiar aşa să fi fost ? Parcă poţi să ştii ? Se va afla...
Corina, una din prietenele Feliciei a venit să o ia la ei la atelier unde cei care erau duşi la miting s-au întors.
Felicia s-a dus cu ea. Dan şi Mişu, doi ingineri civili din care unul lucrase la securitate iar celălalt avea înaintat spre aprobare dosarul pentru securitate, povesteau ce au auzit. Nu fuseseră la miting, au avut niste treburi personale în oraş şi povesteau doar prin ce trecuseră ei. Nu ştiau mai mult decat cei care priviseră la televizor. In momentul incidentului unul era pe la Piaţa Operei iar celălalt la Piata Romană. Dan a aflat ce s-a întâmplat de la oamenii de pe stradă, Mişu de la soţia lui cu care s-a întâlnit întâmplător şi care tocmai scăpase de la miting. Miliţienii opriseră plecarea participanţilor dar ea a avut noroc de un miliţian mai omenos care a lăsat-o să fugă. S-au întors la institut pentrucă pe stradă le-a fost frică să rămână să nu-i prindă valul de oameni speriaţi. Erau aduse tancuri si din cauza armatei şi poliţiei care împresuraseră toată zona centrului era periculos să te învârteşti pe acolo.
- Nu înţeleg, a întrebat-o Felicia pe Corina, ăştia doi nu erau împreuna cu Liviu pe lista cu cei ce trebuiau să participe la miting? Cum adică nu au fost ? Unde aveau ei trabă?
- Cei care au rămas să caşte gura au toate şansele să fie luaţi pe sus de mulţimea scăpată din piaţă a spus Mişu. Eu şi soţia mea am plecat, Liviu a rămas în faţa vitrinei cu automobile de lângă cinematograful Patria. Ne spune el mâine ce s-a mai întâmplat.
Apoi tot el a povestit ce a aflat de la soţia lui care fusese la miting. Nici ea nu ştia bine ce s-a întâmplat. La un moment dat s-au speriat unii care erau mai departe de ea, au început să ţipe, apoi toti care văzuseră tancurile din spatele pieţei s-au calcat în picioare vrând sa fugă de la miting. Miliţienii îi opreau ceea ce a creat o panică şi mai mare.
Felicia şi-a exprimat părerea ei despre posibilitatea ca deruta sa fi fost provocată de o bandă pusă în loc de aplauze. Nimeni nu a considerat ideea nici probabilă nici imposibilă dar nici nu i-au dat importanţă.
Spre sfârşitul programului mama Ginei a dat telefon şi a rugat-o să nu folosească metroul că este periculos.
Gina a plecat acasă pe jos. În Piaţa Universităţii erau mulţi tineri şi oameni în vârstă. Probabil în majoritate studenţi şi profesori, agitaţi, revoltaţi şi poate unii chiar speriaţi. Miliţienii şi tancurile îi înconjuraseră făcînd din acel grup un nucleu consolidat de protestanţi care nu mai puteau părăsi piaţa.
A fost legitimată, i-au verificat adresa şi i s-a recomandat să ocolească. Când a ajuns acasă mama ei i-a spus să îşi pună singură de mâncare căci ea se grăbeşte să ajungă la alimentara din colţ unde îşi lăsase rând.
- Acum că este zăpăceala asta au adus carne, a spus ea. Dacă poţi şi nu eşti foarte obosită vino si tu căci se dau doar două kilograme de persoană şi ar fi bine să luam mai mult. Vin sărbătorile.
Gina a mâncat repede şi s-a dus. A ajuns la timp când mai erau doar două persoane înaintea lor.
Toată noaptea a auzit focuri de armă şi a văzut cartuşe de semnalizare zburând în toate direcţiile, albe şi rosii.Răsunau paşi de oameni ce alergau fugăriţi. A doua zi când Gina s-a dus la serviciu, în piaţă nu erau decât câteva lozinci scrise pe pereţi, nu prea bine şterse şi trotuare bine spălate, încă ude. La birou toţi erau speriaţi si nu s-a făcut altceva decât să se comenteze evenimentele. Despre ce a fost în piaţa Universităţii în acea noapte Gina a aflat mult mai târziu de la doamna Săraru. Ginerele ei fusese omorât atunci.
Când a apărut coloana de tancuri prin faţa institutului toţi au ieşit în curte. De la institutul de alături unii ieşiseră şi s-au agăţat de tancuri strigând la tinerii recruţi să nu tragă .
Au încercat să sară gardul si câţiva tineri de la atelierul de prototipuri, Strigau de după gard şi ei către soldaţi să nu tragă.. Colonelul Asaftei, directorul adjunct, a strigat la ei să se oprească apoi cu pumnii strânsi si glasul sugrumat de furie a dat ordin santinelei care era de pază să tragă în nedisciplinaţi. Santinela, un un băiat abia luat în armată s-a holbat la el Încremenind cu puşca în poziţie de tragere neştiind dacă vorbeşte serios sau doar vrea să sperie pe cineva.
Tancurile au înaintat până la prima intersescţie apoi, pentrucă nişte camioane le-au blocat drumul au primit ordin să se întoarcă şi au înconjurat locul.
La institut militarii s-au retras în biroul directorului pentru a se consulta. Au dat telefoane, apoi au hotărât să aştepte desfăşurarea evenimentelor. După moartea generalului Milea au urmat câteva momente de derută după care s-a anunţat că „dictatorul a fugit !” şi lucrurile s-au clarificat, armata e cu noi, să facă fiecare ce crede că trebuie făcut.
Mai întâi s-a luat hotărârea să se trimită femeile acasă apoi să se organizeze serviciul de gardă pe institut.S-au activat gărzile patriotice, s-au mobilizat şefii de serviciu, cei cu funcţii de răspundere în partid şi sindicat, oameni de încredere şi voluntari.
Pe stradă, o mulţime de tineri, unii doar nişte copii, strigau lozinci încolonaţi veseli.Se auzeau împuşcături dar deoarece nu se vedea nici o armă îndreptată asupra cuiva, nimeni nu se temea. Si totuşi unii au murit. Liviu, inginerul acela care a rămas în faţa cinematografului Patria şi nu s-a întors la serviciu împreună cu Mişu a fost primul de care au aflat. Al doilea a fost ginerele Corinei, prietena Feliciei. Băiatul era plecat la parinţii lui la Arad şi s-a întors de acolo tocmai în ziua mitingului. L-au găsit evenimentele în drum spre casă. Cănd s-a oprit în Piaţa Universităţii a fost prins în grupul de demonstranţi si după spusele Corinei a fost arestat şi bătut până a murit, iar după spusele de mai târziu, împuşcat . Au aflat de faptul că trebuia să fi sosit de doua zile de la sora lui care l-a sunat să-l întrebe cum este în Bucureşti. Speriat, Domnul Popescu, colonel şi procuror militar l-a gasit la morgă. Chiar dacă ar fi ştiut nu era sigur că l-ar fi putut scăpa. A rămas erou al revoluţiei cu cruce de marmură la cimitirul eroilor .
Televiziunea a emis toată noaptea chemând oamenii în ajutor. S-a constituit un Comitet al Salvării Naţionale format din persoane foarte contradictorii ca personalitate politică . În noaptea aceea Felicia a stat la televizor fără întrerupere. Copiii se culcaseră, soţul era mobilizat la serviciu iar ea era prea surescitată ca să poată dormi. Din când în când o suna soţul să îi spună că totul este bine, să nu se îngrijoreze.
La televizor se transmitea mereu o înregistrare cu declaraţia de constituire a comitetului apoi se cerea populaţiei să vină să ajute televiziunea dându-se asigurări ca se face tot posibilul să se prindă teroriştii care trag în populaţie. Din când în când apărea cineva care făcea declaraţii înspăimântătoare apoi de îmbărbătare. La un moment dat a apărut generalul Guşă care a asigurat populaţia cu convingere că „armata e cu noi !”, ceeace Felicia nu punea la îndoială. El a cerut populaţiei să să aibă încredere în forţele de ordine ale statului.
Şi Gina urmărea evenimentele la televizor cu emoţie deşi la un moment dat tatăl ei, fost colonel acum la pensie a categorisit tensiunea ca o mascaradă probabil aranjată de rusi şi americani.
- Că doar n-o să rămânem noi altfel decât ceilalţi, a spus el ducându-se la culcare. Dacă se întâmplă ceva să ma treziţi a mai adăugat el.
Până la urmă s-au culcat cu toţii. La ora 5 şi 30 minute s-a anunţat la radio că ruşii şi americanii au conferit manifestându-se acordul lor cu evenimentele de la noi. Era sâmbăta, la serviciu zi scurtă. La institut fiecare a venit când a vrut. Nu s-a ţinut seama de oră. La poartă trebuia să arăţi legitimaţia. Cine nu o avea la el nu putea intra chiar dacă era cunoscut de portar sau colegi.
Directorul adjunct care era si şeful ALA a convocat pe toţi cei ce cu funcţii de conducere şi le-a stabilit responsabilităţile privind paza institutului. A dat telefoane la superiori şi cunoscuţi, s-a sfătuit cu ei şi a hotărât să organizeze o pază permanentă şi o colaborare cu organele de ordine ale Comitetului Salvării Naţionale la controlul vehicolelor ce trec prin faţa clădirii neţinând seama că acest control se făcea la fiecare intersecţie principală iar una din acestea era chioar la câţiva metri de institut.
S-a împărţit timpul de gardă în fragmente de 8 ore şi s-au format grupe de câte 10 persoane care să asigure prezenţa permanentă la institut. Gina s-a oferit să facă de gardă duminica între orele 10 seara si 6 dimineaţa. Intrucât discuţiile se terminaseră iar la televizor se continua sa se ceară ajutorul populaţiei, după program, Felicia şi Gina s-au hotărât să meargă să vadă despre ce este vorba. Impreună cu ele s-a oferit să meargă şi colonelul Gheorghiu de la atelierul de proiectare nr. 5 care venise cu o problema de serviciu la ele chiar când discutau ce intenţie au.
La început în toate staţiile de metrou se auzeau apeluri disperate care chemau populaţia la televiziune. Cu o staţie înainte de televiziune la difuzor textul s-a schimbat. Se recomanda stăruitor ca la staţia următoare să nu coboare nimeni deoarece la televiziune se trage. Au coborât. La intrarea în metrou tinere îmbrăcate în uniforme ale crucii rosii şi tineri cu banderole tricolore au încercat să-i oprească.
- Acolo sus se trage, este nenorocire ! Nu urcaţi ! Pentru convingere aveau la ei tărgi si cutii cu medicamente stivuite, dar nimic nu arăta că ar fi fost folosite cândva. Se auzeau împuşcături iar tinerii se hârjoneau veseli.
Au urcat. Sus , în marea piaţa erau adunate tancuri şi pe lângă tancuri soldaţii stăteau în poziţie de tragere cu arma în mână. Nu se trăgea şi totuşi se auzeau împuşcături. Nişte împuşcături răzleţe ale teroriştilor care nu convingeau deloc. Au înţeles însă că dacă înaintau spre cladirea televiziunii aveau toate şansele să fie împuşcaţi tocmai de aceia care asigurau ordinea.
Grupe de cetăţeni pe trotuare discutau cum a fost ieri, acolo, sau în alte sectoare. Câteva clădiri aveau urme de foc izbucnit din interior, geamuri sparte şi tencuială desprinsă ca si cum cineva ar fi tras spre fereastră sau a aruncat înăuntru o grenadă.
Nu au ajuns la televiziune. Cei trei s-au convins că acolo ajung doar cei care trebuie. Nu era o atmosferă de teroare dar nici de siguranţă. S-au întors pe jos făcând în felul acesta o plimbare.Apărarea televiziunii părea destul de sigură iar cei de la televiziune nu aveau dece să se teamă decât dacă chiar de armată s-ar fi temut. De loialitatea armatei, cel puţin cei trei nu se puteau îndoi.
Şi totuşi o anumită tensiune se transmitea de la unul la altul, un fel de exaltare.Ceva deosebit se petrecea.Erai conştient că eşti martorul unor evenimente istorice şi chiar dacă termenul de revoluţie care se vehicula ţi se părea cam pretenţios faţă de ce vedeai îl acceptai din maliţiozitate.
De la televiziune au ajuns la Universitate. Pe drum au întâlnit o mulţime de gură cască de toate vârstele. Circulaţia auto era neîntreruptă. Grupe de tineri însoţite de câte un miliţian legitimau la intersecţii toţi cetăţenii care intrau şi ieşeau din metrou. Se verifica să nu se intre cu arme sau muniţie periculoasă în metrou. Prin mijlocul străzii treceau maşini cu număr mic aşa cum aveau persoanele cu funcţii mai speciale. La un moment dat, în apropiere de cinematograful Skala miliţia i-a oprit cerându-le să aştepte sau să ocolească deoarece de la o fereastră, nu se putea repera cu precizie locul, se trăgea. Se auzeau împuşcături dar nu se vedea nimic. Pietonii şi unele maşini erau deviaţi dar în acelaşi timp camioane cu remorci deschise pline de revoluţionari gălagioşi, dotaţi cu drapele tricolore cu stema decupată treceau fără să fie oprite sau să păţească ceva
Cine, dece, în cine trăgea, nu se explica, nu se ştia. Şi totuşi ceva părea că se desfăşoară în secret.
- Ăsta este circ ! A exclamat colonelul Gheoghiu care le întovărăşea.
Au mai privit un timp apoi au ocolit pe o stradă paralelă cu multe ambasade. Acolo era o linişte absolută. Oamenii treceau aşa cum erau obişnuiţi pe trotuarele opuse celor pe care militieni vigilenţi păzeau intrarile clădirilor aparent pustii. Gina a plecat acasă trecând chiar prin fata unui asemenea paznic. „Să văd ce face ?” a gândit ea. Miliţianul nu a schiţat nici un gest. Gina stătea în zona aceea şi mereu ocolea pe trotuarul celălalt.
Ceilalţi au luat metroul de la Universitate.
Duminică Gina s-a dus la serviciu să facă de gardă de la ora 7 .La ora 10 seara era prea târziu să mai circule pe stradă. La poartă s-a ântâlnit cu Melania, o traducătoare de la colectivul de documentare pe care trebuia să o înlocuiască. Şi Melania se temea să plece la drum târziu aşa cum era programarea. Au rămas un timp la poartă, Gina, Melania si un prietenul Melaniei şi au început să comenteze ultimele noutăţi auzite la Europa Liberă şi Vocea Americii referitoare la cei 3000 de sirieni existenţi în ţară pentru specializare în arta crimei şi care se presupunea că acum trag în populaţie din dispoziţia lui Ceauşescu si despre conturile lui Ceauşescu în străinătate pe care voiau să le folosescă după fuga din ţară el şi copiii lui. Se dăduse clar numărul conturilor.Nu îşi putuseră închipui că era aşa. Era de-a dreptul revoltător !
La un moment dat s-a văzut la intersecţia din vecinătatea institutului o aglomeraţie de oameni agitaţi. O maşină Dacia roşie trecând de cordonul de oameni care verificau maşinile s-a apropiat. Imediat colonelul Sandu a sărit în faţa maşinii care înainta în zig-zac cu mulţimea după ea. Maşina a oprit iar şoferul a coborât înjurând. Spunea că de la Universitate a fost oprit de o sută de ori şi că în felul acesta ajunge acasă mâine dimineaţă.
Colonelul Sandu care se considera de o corectitudine ireproşabilă, fără să ridice tonul dar în mod evident puternic afectat l-a silit pe şofer să se supună unui control corporal.Intrucât şoferul era din ce în ce mai violent colonelul l-a ameninţat că îl duce la miliţie.şi atunci un inginer care locuia într-un bloc din faţa institutului şi se cunoştea cu unii din cei de faţă s-a oferit să-l transporte el cu maşina personală. Maşina roşie a rămas urcată pe trotuar iar şoferul gălăgios, acum speriat, s-a suit în maşina cealată împreună cu colonelul Sandu, inginerul binevoitor si inginerii Stănică şi Creţu. L-au dus la o unitate militară din vecinătate. Acolo, când au ajuns, se trăgea intens. Nu se ştia cine atacase unitatea căci doi soldaţi fusesertă omorâţi iar ceilalţi trăgeau la întâmplare, după zgomot.
Din cauza vacarmului, în unitate a intrat doar colonelui Sandu, ceilalţi au rămas să păzească prizonierul. Era aproape beznă. Obişnuiţi cu sunetul împuşcăturilor nu se mai gândeaula pericol. La un moment dat inginerul care se oferise să-i ducă cu maşina lui personală s-a prăbuşit. Ceilalţi priveau şi nu le venea să creadă. In jurul lui se adunase o baltă de sânge. A murit pe loc, împuşcat în cap.
A ieşit colonelul, au dus prizonierul şi mortul la unitate şi au plecat înapoi la institut speriaţi. Mai târziu au aflat că prizonierul lor a fost eliberat. Nu era terorist.
În aceeaşi seară la televizor s-a anunţat că Ceauşescu a fost arestat împreună cu Ceauşeasca precum şi fiul, fica şi alţi susţinători ai lui. Se transportaseră cu o maşină roşie motiv pentru care toate Daciile roşii erau cercetate.
Gina a ascultat vestea împreună cu ceilalţi înainte de întoarcerea celor ce plecaseră cu prizonierul. Aşa cum erau obişnuiţi să îşi manifeste acordul cu tot ce se constituia punct de vedere oficial, toţi au aplaudat. Apoi au început să discute între ei, să analizeze ce se întâmplase de fapt. Gina era sinceră în ura ei faţă de cuplul preşedinţial, o ură începută de când demolările din zona centrală a Bucureştiului ajunseseră la capătul străzii ei. Se temea că îşi va vedea casa demolată la o ridicare de mână care putea însemna, „Şi aici !”.
La televizor se uitau ea, un proiectant tânăr, seful serviciului de electrice, şi o fată de la atelierul de traducători. A fost prima care a dat tonul discuţiilor exprimându-şi bucuria cu fraza „ Bine că i-au prins, criminalii! Voiau să-mi dărâme mie casa, să-şi faca ei loc de monument !”
- Dar unde au fost până acum ? A întrebat proiectantul mai mult pentru sine.
De fapt discuţiile n-au avut timp să se dezvolte căci odată cu venirea grupului care dusese presupusul terorist totul a luat o întorsătură de spaimă generală. Vestea despre prinderea lui Ceauşescu amestecată cu întâmplarea la care fuseseră martori unii dintre cei care discutau făcea ca interpretări fantastice să poată fi făcute. Se fabula despre o posibilă legătură între crime şi teroriştii care îşi jucau ultima lor carte. Ce spuneau americanii ? Ce coşmar !
Când au plecat acasă s-au înţeles să vină la seviciu imediat ce se vor odihni pentrucă urma sa se aleagă un Comitet al Salvării Naţionale pe institut aşa cum se alesese pe ţară.
A doua zi şedinţa a început pe la ora unu. La acea oră mulţi plecaseră. Gina abia venise. Discuţiile au fost furtunoase. Prezidiul a fost constituit din iniţiatorii acţiunii, directorii, colonelul Stoica Şi preşedintele de sindicat. Colonelul Stoica era cel mai revoluţionar din toţi, avea acelaşi avânt ca atunci când fusese secreztar de partid şi sancţiona drastic orice abatere de la linie. Unii mai în vârstă îşi aminteau de el şi s-au cam speriat văzându-l iar preluând conducerea. Atunci fusese foarte greu de schimbat din funcţie. Se zbătuse mult să se menţină la putere. Făcuse reclamaţii şi trimisese anonime. Când de la sector i s-a spus că ar fi cazul să lase pe cineva mai tânăr la conducere şi-a vopsit parul. Era un tip îngust la minte şi periculos. Toţi cei care îl cunoşteau se uitau cu nemulţumire cum se autopropune peste tot. In comitet s-au ales 32 de membri. Aproape toţi cei care erau prezenţi. Unii s-au autopropus, alţii mai jenaţi au vorbit cu cei de lângă ei să se propună reciproc. In comitet s-a autopropus şi Gina. Au rămas pe dinafară doar cei carora prezenţa lui Stoica le era atât de dezagreabilă încât nu voiau să aibă de a face cu el.
A doua zi cei care nu fuseseră la şedinţa au protestat. Voiau şi ei în comitet. Stoica în calitatea sa de preşedinte a rămas neînduplecat. Nu se mai pot face primiri. Sedinţa fusese ţinută în timpul programului într-un moment dificil pentru ţară iar cei care nu fuseseră prezenţi la program nu erau demni de această onoare caci nu erau suficient de conştiincioşi. Acesta era comitetul, partidul care va conduce institutul în numele revoluţiei.
La şedinţă, din biroul Ginei nu participase decăt ea. Deoarece nu putea să o întrebe cum a fost cu comitetul Felicia s-a dus la Corina, prietena ei de la atelierul de proiectare muniţie unde lucra şi preşedintele de sindicat. Acesta cu diplomaţia care îl caracteriza dezvăluia tuturor ceea ce trebuiau să ştie.
Acolo s-a mai discutat şi despre moartea inginerului care se oferise să ajute la prinderea presupusului terorist, despre televiziune unde se anunţase prinderea lui Ceausescu, iar o soţie de ofiţer foarte informată a explicat cum generalul Guşe când a apărut la televizor să anumţe că „armata e cu noi” a fost lăsat să vorbească numai după ce a ameninţat că daca nu i se permite le distuge antena trăgând în ea de pe tanc. S-a comentat şi despre Stoica care s-a autopropus ca preşedinte al Comitetului Salvării Naţionale din institut., despre ce mai era prin oraş si ce mai făcuse fiecare.
Mihaela se lăuda veselă cum ieşise ea împreună cu cei doi copii ai ei, cel mare de 10 ami şi cel mic de opt să demonstreze împotriva lui Ceauşescu. Mihaela era anchetată în legătură cu nişte falsuri în declaraţii privind casele ei. Casa mamei sale din Cluj era pe numele ei, iar acum cumpărase cu banii jos o casa în Bucureşti unde locuia cu sotul şi cei doi copii. Soţul fiind militar nu avea voie să cumpere casă. O întragă poveste încâlcită de care spera să scape odată cu revoluţia şi chiar a scăpat. Era foarte entuziasmată de revoluţie deşi, comenta ea, a fost o inconştienţă să îşi ia şi copiii cu ea.
Venit de la o sedinţă cu militarii, şeful atelierului, colonelul Borcea a luat-o la rost pe şefa asociaţiei de Crucea Roşie din institut care lucra la el în atelier. „Dece nu a organizat şi Crucea Roşie grupe permanente de gardă?” A întrbat el supărat.
Preşedinta care nu se gândise la aceasta a protestat.
- În asociaţie sun femei cu copii, trebuie să stea acasă să aibă grijă de familie, nu toţi trbuie să fie în stradă. Borcea avea doua fete pe care le iubea ca ochii din cap iar pe nevastă nu o prea contrazicea. S-a mai muiat dar a întrebat dacă la Crucea Roşie nu sunt şi bărbaţi.
- Nu sunt au sărit şi celelalte femei în ajutorul preşedintei.
Incidentul a fost încheiat.
Toţi erau agitaţi când în încăpere au intrat Sanda şi Doina, două inginere stagiare care locuiau într-un bloc din apropierea unităţii militare unde cu o seară înainte îl împuşcaseră pe acel inginer binevoitor. Erau galbene de spaimă.Şi-au luat din birou câteva lucruri şi au cerut voie să plece din Bucureşti. Abia trăgându-şi sufletul au povestit ce le-a speriat.
In seara precedentă veneau împreună cu soţii lor din oraş unde fuseseră să vadă la faţa locului cum se scrie istoria. Abia ajunseseră în faţa blocului lor că le-a ieşit în întâmpinare o patrulă de trei soldaţi care stăteau în holul de la intrare şi au fost somate să se culce la pământ „că trec teroriştii!”. S-au trântit la pământ, inclusiv soldaţii si pe stradă a trecut o maşină roşie în care au început să tragă atât soldaţii care erau cu ele cât şi cei de la unitatea de peste drum. Maşina roşie a trecut repede dar împuşcăturile au continuat un timp. Când s-au ridicat, soldaţii le-au spus că în bloc nu mai erau alţi locatari decât ei şi ca ar fi bine dacă s-ar muta.
Au intrat în apartamente şi au constatat că al Doinei, cel care era pe partea unităţii militare la etajul 7, ferestrele erau sparte iar în sufragerie existau trei urme de proiectile care pătrunseseră în zid. Un altul rupsese un colţ din bibliotecă
.-Erau urme de proiectile mari, nu de gloanţe, poate trasoare precizau ele.
Au dormit toţi la Sanda pe partea opusă iar acum voiau să plece la părinţi. Soţii lor rămâneau în Bucureşti dar voiau să doarmă într-un cămin la nişte prieteni. Oricum în apartament nu puteau rămâne.
- De altfel, spuneau ele, pe blocul nostru, de când au început evenimentele de la Timişoara stă de gardă permanent câte un soldat. Săracul fără apă, fără mâncare, doar cu ce îşi ia la el când intră în post căci cei de la unitate le-au interzis să se apropie de soldaţi de frică să nu-i otrăvească cineva. Aşa spuneau ei.
In acea seara, de Crăciun, au fost judecaţi, condamnaţi şi executaţi Ceauşeştii.
Toată noaptea s-a aşteptat la televizor să se vadă procesul. A doua zi toţi erau stupefiaţi. „ Doamne ce proces !” Dar poate nu erau ei ! Nu ţi se părea că nu prea semănau ?Exclamau unii.
Felicia a declarat că parcă i-a fost milă cănd a văzut cum s-a comportat completul de judecată. Doamna Săraru a încercat să definească alt sentiment. Nu milă dar nici nu a fost ceva... să spunem coret.
In sinea ei parca tot milă simţea.
Gina care era pornită împotriva lor nu a putut să îşi exprime bucuria. Nici ei nu îi plăcuse procesul. Totul îi lăsase un sentiment de vinovăţie colectivă.
-Nu un astfel de proces trebuia. Poate ceva ca o judecată publică. Nu, nu a fost corect ! Totul îţi lasă un sentiment neplăcut. Aia nu a fost apărare, ăla nu a fost proces !
- Da, ăla nu a fost proces, au declarat de comun acord toate.Nici nu ştii cum trebuie numit. Chiar că te întrebi dacă au fost ei cei executati...