duminică, 11 august 2013

24. Inainte de operaţie



Acum cinci minute am luat pastila recomandată de medic. Peste 6 ore trebuie să o iau pe a doua. Până atunci trebuie să scriu tot ce mâine s-ar putea să uit. Ba chiar ştiu sigur că voi uita. Mă întreb însă ce voi crede eu, mâine, despre ceea ce voi scrie acum. Voi considera textul ceva interesant, o poveste S.F., o tâmpenie scrisă de un copil tembel sau voi păstra destule amintiri despre starea mea de acum astfel că voi înţelege totul. De fapt, aşa sunt considerat acum, un copil cu probleme.

Am 16 ani. De când am învăţat să vorbesc,  mintea îmi este invadată de amintiri aşa spuse false. Am amintiri şi sentimente ca şi cum aş fi trăit mii de vieţi înainte de asta. La început amintirile apăreau haotic si nu înţelegeam cine sunt cu adevărat. Simţeam în mine o personalitate care se impunea. Cu timpul, înţelegând că totul se petrece în mintea mea, când amintirile false ma copleşeau, am început să mă retrag şi să le depăn în singurătate selectând ce puteam înţelege şi ce mi se părea vrednic de a fi uitat. Aveam aproape trei ani, învăţasem să citesc şi să scriu iar părinţii mă socoteau un geniu. A fost suficient să mi se arate odată ceva că restul învăţam singur. Era ca şi cum ştiusem totul iar acum imi reaminteam totul. Imi aminteam de madame Denisse care vorbea cu mine doar în franceză, şi repetam fraze întregi din această limbă pe care nimeni din casă nu o ştia aşa că multă vreme toţi credeau că era un joc inventat de mine. Mi-am amintit de bunicul cu care vorbeam ebraica, limba de care nimeni nu se indoia că nu o ştiam ci doar o inventam, si multe noţiuni de matematică până când cineva şi-a dat seama că de fapt aveam cunoştinţe pe care nu ar fi trebuit sa le am.

In acea perioadă, nu împlinisem 5 ani, mi-am amintit că am fost medic.

După puţină agitaţie, cei din jurul meu au considerat că probabil am citit cărţi din biblioteca familiei şi că având o memorie iesită din comun puteam să reproduc ceeace citeam sau auzeam în casă. Le spuneam că am studiat  şi am practicat medicina şi asta era considert jocul meu preferat.

Nu am căutat să îmi amintesc unde şi în ce condiţii am trăit, am considerat că nu ar fi fost necesar să reţin această informaţie. Imi aminteam însă că studiasem omul şi creierul uman, că experimentasem  pe animale şi chiar pe oameni căutînd elementul ce diferenţiază materia vie de materia organică, dar fără viaţă. Studiasem cum se transmite viaţa pe embrionul om-animal şi când anume se poate considera că embrionul trăieşte şi nu este doar un boţ de materie organică aşa cum este pielea sau sângele. Căutasem deosebirea dintre elemtul ovul sau spermatozoid  şi elemntul rezultat prin unirea acestora. Mă întrebasem, ca medic, dece fiecare în parte este doar materie organică  iar după unire, sau într-un anume moment, devine „viaţă”.

Am petrecut mult timp memorând amintirile acelea. Fiecare noţiune pe care mi-o aminteam se cerea definită şi toate acestea petrecându-se la acea vârstă nu era uşor. Foloseam cuvintele de care îmi aminteam fără nici o aparentă legătură, în mijlocul unor discuţii, fără nici o noimă şi schimbam subiectul pe care îl discutam cu cei din jurul meu cu ceea ce era în mintea mea fără să îmi dau seama. Asta  a făcut pe părinţii mei, care sunt medici, să creadă că sunt influenţat de discuţiile din casă. Incercau să mă convingă să nu mai vorbesc despre lucruri pe care nu le înţeleg.

Unii din familie considerau că sunt lasat să citesc ceea ce nu înţelegeam şi îşi manefestau îngrijorarea faţă de indulgenţa părinţilor mei, dar părinţii nu m-au oprit să citesc ce vreau deoarece credeau că sunt manifestări de teribilism care vor trece cu vârsta.

Văzând că cei din jurul meu nu mă înţeleg am continuat să mă retrag în amintirile mele. Mi-am amintit că atunci când eram medic am recurs la tehnica regresiei în timp prin hipnoză, crezând că voi avea  revelaţia momentului naşterii.  In acea stare de regresie hipnotică, atunci, ca medic am descoperit ca detineam amintiri din alte vieti şi că ascundeam aceste cunoştinte de sotia şi copiii mei. Mi-am amintit că atunci când am fost medic am devenit un adept al reîncarnării sufletului ceea ce nu era acceptat de alţii.

La cinci ani m-am retras tot mai mult din lumea înconjurătoare  rememorând amintirile si dobândind multe cunoştinţe. Mi-am dat seama că nu trebuie să mai spun la cei din jurul meu ceea ce îmi aminesc şi nu am mai spus mult timp lucruri care mi-ar fi putut îngrijora parinţii..

Mi-am amintit că atunci când am fost medic m-am concentrat pe modalitatea de a-mi  păstra memoria călătorind dintr-un corp în altul şi am înţeles ce este acea cantitate de energie care determina apariţia vieţii într-un mediu de substanţă organică. Multe amintiri îmi erau de neînţeles căci nu îmi aminteam totul, deodată, ci progresiv. După un timp am cautat să îmi amintesc si altceva decât că am fost medic.

Trebuie să recunosc că amintirile mele ca doctor,  m-au făcut să pot trece un timp, prin această viaţă,  ca un om aproape normal. Am înţeles că nu pot spune tot ce îmi amintesc dar involuntar, atunci când dădeam explicatii la ceva ce nu ar fi trebuit să ştiu la vârsta mea, cei din jur aflau că sunt ciudat.

Doar eu îmi aminteam ceea ce trăisem în alte vieţi şi mă întrebam  dece ceilaţi nu îşi aminteau la fel ca mine.

Dar deja stiam din amintirile mele că oamenii nu stiu că au astfel de amintiri şi că este bine să nu spui celorlalti că eşti altfel decât ei.

După un timp mi-am dat seama că nu pot păstra în memorie toate amintirile, că sunt prea multe pentru a putea fi utilizate concomitent cu memoria din această viaţă, respectiv în actualul  creier de care mă folosesc.

Am înţeles că trebuie să păstrez doar ceea ce este interesant sau cu adevărat util, restul rămânând în sfera starii de semiuitare pe care ştiam că le pot totusi afla în stare de hipnoză, stare pe care nu am înţeles-o bine niciodată

De la patru la şapte ani, am trecut prin căteva vieţi pe care nu le-am memorat decît puţin, ca amintiri din primii ani de viaţă.. Am reţinut de la fiecare  viaţă perioada copilăriei,  când învăţam să vorbesc,  astfel că atunci când am ajuns la şcoală stiam să scriu şi să citesc în mai multe limbi printre care şi chineza, ebraica şi greaca veche, araba, scandinava, rusa, franceza, spaniola şi bineînţeles engleza.

La început mă amuzam făcând expuneri către colegi, dar cănd profesorii au chemat pe tata să-i arate ce fac, am înţeles că trebuie să îmi expun mai prudent cunostinţele pentru a nu fi considerat un ciudat. Cu toate măsurile de prudenţă luate de mine, părinţii au înţeles că ceva nu este în ordine cu mine. Am avut încredere şi le-am spus adevărul dar ei au devenit şi mai îngrijoraţi.  

Nu au crezut că ştiu acele limbi cu care mă laudam şi nici nu au verificat cunoştinţele mele. Mi-au cerut doar să nu mai o fac pe „nebunul” cu cei din jur, căci în caz contrar va trebui să mă bage într-un spital unde voi avea parte de multe injecţii. Asta m-a cam speriat aşa că m-am cuminţit.

Amintirile însă mă copleşeau şi astfel am continuat să fiu un elev problemă, retras în interiorul meu unde selectam amintiri din alte vieţi.

Mi-am amintit de  o perioadă când am fost un inginer. Căutam şi atunci natura acelei scantei divine ce constituie viaţa. În acea viaţă căutam  acea formă de energie pe care noi  oamenii o numim suflet. Aşa cum materia este o formă a energiei, tot aşa şi sufletul, credeam eu,  este o formă a energiei. Are acel dublu caracter de undă şi particulă la fel ca lumina şi are proprietetea de a reţine informaţia şi a modela materia conform informatiilor reţinute. Dar aceste amintiri nu erau foarte clare. Imi aminteam că am publicat câteva articole despre descoperirile mele, dar nu îmi aminteam ceea ce scrisesem. Imi aminteam că şi ca inginer unii mă considerau genial, alţii nu înţelegeau nimic din ce scriam.Eu mi-am notat numele articolelor şi unde erau publicate precum si numele meu ca inginer. Nu le-am căutat dar poate le voi căuta mai târziu.

Acum, la 16  ani,  deşi stiu mai mult decât ar sti un tânăr la vârsta mea, nu reuşesc să mă concentrez suficient ca să trec examenele de sfârşit de an.  Aintirile îmi vin  cu viteză uluitoare tocmai când ar trebui să mă concentrez la altceva. Nu as fi reuşit să scriu nici aceste rânduri daca n-aş fi luat pastila aceea care mă linişteşte până în momentul operaţiei. Urmează să îmi extirpeze tumora de pe creier. Pastila aceea ma lasă să ma pot concentra, opreşte valul de amintiri din alte vieţi.

Tumora mi-a fost descoperită când parintii mei, îngrijoraţi de starea mea, au hotărât să îmi facă o tomografie pe creier. Sperau să vadă un motiv pentru care eu să nu mă pot concentra, un motiv ce trebuie îndepărtat. Au găsit această tumoră  şi urmează să fiu operat.

Acum sunt în spital.  Tot ce scriu acum am mai încercat să scriu dar niciodată nu am reuşit să îmi controlez gândurile ca acum.

Am doar acasă, în biroul meu, un fel de jurnal la sfârşitul căruia am o lista cu articole din ziare străine şi cărţi de care îmi amintesc că le-am scris şi numele pe care mi-l aminteam că îl aveam atunci. Va trebui să încerc să le verific existenţa. Va trebui să mă mulţumesc cu ea căci  acum îmi este greu le amintesc.

Cred că după operaţie voi încerca să compar ce am scris în jurnal cu ce scriu acum. Nu am reuşit să notez multe din ceea ce mi-am amintit din vieţile mele anterioare. Din cauza vitezei cu care trebuie să îmi urmăresc gândurile scrisul meu pare o mâzgâleală. Prin faptul că mereu îmi amintesc, nici nu am când să mă concentrez la a-mi descifra gândurile. Acum însă, după pastila pe care am luat-o, pot să mă opresc, să nu îmi amintesc de ceea ce nu vreau. Ce pastilă mi-a dat oare doctorul?

Am să notez acum doar ceea ce trebuie să verific, trebuie să verific daca oamenii care îmi amintesc că am fost, au existat. Trebuie să verific nume, locuri, si cărţile de care îmi amintesc că le-am scris.

Dacă înlăturarea tumorei sper ca viteza cu care mă lupt cu acester amintiri va scădea şi voi reuşi să am o viaţă normală. Sau poate .va aduce şi înlăturarea acestor amintiri. Imi vor rămâne însă  notiţele, pentru a-mi împrospăta memoria.

Dacă operaţia va reuşi si tata crede că va reuşi, deşi nu el mă operează, vreau să continui cercetarile începute ca medic, desi si cele descoperite de mine ca inginer mi se par foarte interesante şi ar merita continuate.

Doresc însă foarte mult  să îmi amintesc de o anumită perioadă de tăcere, nelinişte si dorinţi pe care o simt ca existând între fiecare două vieţi trăite. Sper ca atunci când amintirile se vor opri, îmi voi aminti de acea perioadă. Sper  să mă pot concentra pe acele amintiri pe care nu le pot defini.

Cred că este vorba despre viaţa mea între doua reîncarnări. Mereu intervine în mintea mea amintirea unei perioade în care nu am trăit, o perioadă din care nu reţin fapte ci sentimente şi dorinţi, şi o mare durere sufletească, nu fizică.. Îmi amintesc de o comunicare exaltată cu mai multe entităţi asemeni mie, nedefinite, dar cunoscute, de parcă ar fi fost o prelungire a eului meu. Totul pe bază de infinită şi atotcuprinzătoare existenţă, cu nimic concret. Ceva imposibil de definit.

Dacă voi mai păstra ceva din capacităţile mele actuale, din cunoştinţele căpătate amintindu-mi şi mereu amintindu-mi,  sper ca să reiau cercetările din trecut.

Dar pentru asta trebuie să ajung să-mi iau examenele şi să înţeleg ce pot face în această viaţă şi nu în vieţile mele trecute. Nu vreau să pierd amintirile astea dar multitudinea lor m-a copleşit. Nu le mai pot controla, nu le mai vreau.

Inainte de a lua a doua pastilă care ma va adormi, voi încerca însă să îmi amintesc când şi dece am ales acest corp. Am senzaţia că ştiam ceva ce acum îmi scapă. Am senzaţia că am primit acest imbold de undeva din afara voinţei mele, sau mai bine spus de la o conştiinţă pe care am pierdut-o. E ca şi când aş fi primit un ajutor de la a o altă conştiinţă din care eram parte şi din care m-am desprins în aceşi moment în care am primit acest corp.

Din momentul în care am primit un corp am intrat într-o altă lume. Amintirile mele din alte vieţi sunt solide, la fel ca acelea din această viaţă, sunt intamplări si  evenimente  reale. Cele dintre vieţi sunt fără  durată în timp, sau loc. Am senzaţia că eram într-o lume paralelă în care timpul era doar clipă. O lume pe care nu o pot defini oricât mă stăduiesc.

..............................................................................................................................................................................

Atât a mai rămas din vraful de hârtii scrise de tânărul  Eduard Wattson înaainte de a intra la operaţie. Tânărul căruia i s-a extirpat o tumoră pe creier a decedat pe masa de operaţie. Doctorul Wattson, tatăl acestui tânăr a luat tot ce a găsit scris de fiul său chiar înainte de operaţie, dar probabil că aceste foi căzuseră de pe masa şi alunecaseră sub canapea iar după tragedie nu le-a mai căutat deşi era uşor de remarcat că lipseau, era  tocmai începutul.

Au rămas să le găsesc eu şi să rămân nedumerită citindu-le. Era un băiat tare frumuşel Eduard ăsta.

Păcat de el !

Bineînţeles nu l-am întrebat niciodată nimic pe doctorul Wattson, tatăl acelui băiat.