Acum cinci minute am luat pastila recomandată de medic. Peste 6 ore trebuie
să o iau pe a doua. Până atunci trebuie să scriu tot ce mâine s-ar putea să
uit. Ba chiar ştiu sigur că voi uita. Mă întreb însă ce voi crede eu, mâine,
despre ceea ce voi scrie acum. Voi considera textul ceva interesant, o poveste
S.F., o tâmpenie scrisă de un copil tembel sau voi păstra destule amintiri
despre starea mea de acum astfel că voi înţelege totul. De fapt, aşa sunt
considerat acum, un copil cu probleme.
Am 16 ani. De când am învăţat să vorbesc, mintea îmi este invadată de amintiri aşa spuse
false. Am amintiri şi sentimente ca şi cum aş fi trăit mii de vieţi înainte de
asta. La început amintirile apăreau haotic si nu înţelegeam cine sunt cu
adevărat. Simţeam în mine o personalitate care se impunea. Cu timpul,
înţelegând că totul se petrece în mintea mea, când amintirile false ma
copleşeau, am început să mă retrag şi să le depăn în singurătate selectând ce puteam
înţelege şi ce mi se părea vrednic de a fi uitat. Aveam aproape trei ani, învăţasem
să citesc şi să scriu iar părinţii mă socoteau un geniu. A fost suficient să mi
se arate odată ceva că restul învăţam singur. Era ca şi cum ştiusem totul iar
acum imi reaminteam totul. Imi aminteam de madame Denisse care vorbea cu mine
doar în franceză, şi repetam fraze întregi din această limbă pe care nimeni din
casă nu o ştia aşa că multă vreme toţi credeau că era un joc inventat de mine. Mi-am
amintit de bunicul cu care vorbeam ebraica, limba de care nimeni nu se indoia
că nu o ştiam ci doar o inventam, si multe noţiuni de matematică până când
cineva şi-a dat seama că de fapt aveam cunoştinţe pe care nu ar fi trebuit sa
le am.
In acea perioadă, nu împlinisem 5 ani, mi-am amintit că am fost medic.
După puţină agitaţie, cei din jurul meu au considerat că probabil am citit
cărţi din biblioteca familiei şi că având o memorie iesită din comun puteam să reproduc
ceeace citeam sau auzeam în casă. Le spuneam că am studiat şi am practicat medicina şi asta era considert
jocul meu preferat.
Nu am căutat să îmi amintesc unde şi în ce condiţii am trăit, am considerat
că nu ar fi fost necesar să reţin această informaţie. Imi aminteam însă că
studiasem omul şi creierul uman, că experimentasem pe animale şi chiar pe oameni căutînd elementul
ce diferenţiază materia vie de materia organică, dar fără viaţă. Studiasem cum
se transmite viaţa pe embrionul om-animal şi când anume se poate considera că
embrionul trăieşte şi nu este doar un boţ de materie organică aşa cum este
pielea sau sângele. Căutasem deosebirea dintre elemtul ovul sau
spermatozoid şi elemntul rezultat prin
unirea acestora. Mă întrebasem, ca medic, dece fiecare în parte este doar
materie organică iar după unire, sau
într-un anume moment, devine „viaţă”.
Am petrecut mult timp memorând amintirile acelea. Fiecare noţiune pe care mi-o
aminteam se cerea definită şi toate acestea petrecându-se la acea vârstă nu era
uşor. Foloseam cuvintele de care îmi aminteam fără nici o aparentă legătură, în
mijlocul unor discuţii, fără nici o noimă şi schimbam subiectul pe care îl
discutam cu cei din jurul meu cu ceea ce era în mintea mea fără să îmi dau
seama. Asta a făcut pe părinţii mei,
care sunt medici, să creadă că sunt influenţat de discuţiile din casă. Incercau
să mă convingă să nu mai vorbesc despre lucruri pe care nu le înţeleg.
Unii din familie considerau că sunt lasat să citesc ceea ce nu înţelegeam şi
îşi manefestau îngrijorarea faţă de indulgenţa părinţilor mei, dar părinţii nu
m-au oprit să citesc ce vreau deoarece credeau că sunt manifestări de teribilism
care vor trece cu vârsta.
Văzând că cei din jurul meu nu mă înţeleg am continuat să mă retrag în
amintirile mele. Mi-am amintit că atunci când eram medic am recurs la tehnica
regresiei în timp prin hipnoză, crezând că voi avea revelaţia momentului naşterii. In acea stare de regresie hipnotică, atunci, ca
medic am descoperit ca detineam amintiri din alte vieti şi că ascundeam aceste
cunoştinte de sotia şi copiii mei. Mi-am amintit că atunci când am fost medic am
devenit un adept al reîncarnării sufletului ceea ce nu era acceptat de alţii.
La cinci ani m-am retras tot mai mult din lumea înconjurătoare rememorând amintirile si dobândind multe
cunoştinţe. Mi-am dat seama că nu trebuie să mai spun la cei din jurul meu ceea
ce îmi aminesc şi nu am mai spus mult timp lucruri care mi-ar fi putut
îngrijora parinţii..
Mi-am amintit că atunci când am fost medic
m-am concentrat pe modalitatea de a-mi
păstra memoria călătorind dintr-un corp în altul şi am înţeles ce este
acea cantitate de energie care determina apariţia vieţii într-un mediu de
substanţă organică. Multe amintiri îmi erau de neînţeles căci nu îmi aminteam
totul, deodată, ci progresiv. După un timp am cautat să îmi amintesc si altceva
decât că am fost medic.
Trebuie să recunosc că amintirile mele ca
doctor, m-au făcut să pot trece un timp,
prin această viaţă, ca un om aproape
normal. Am înţeles că nu pot spune tot ce îmi amintesc dar involuntar, atunci
când dădeam explicatii la ceva ce nu ar fi trebuit să ştiu la vârsta mea, cei
din jur aflau că sunt ciudat.
Doar eu îmi aminteam ceea ce trăisem în
alte vieţi şi mă întrebam dece ceilaţi
nu îşi aminteau la fel ca mine.
Dar deja stiam din amintirile mele că
oamenii nu stiu că au astfel de amintiri şi că este bine să nu spui celorlalti că
eşti altfel decât ei.
După un timp mi-am dat seama că nu pot
păstra în memorie toate amintirile, că sunt prea multe pentru a putea fi
utilizate concomitent cu memoria din această viaţă, respectiv în actualul creier de care mă folosesc.
Am înţeles că trebuie să păstrez doar ceea
ce este interesant sau cu adevărat util, restul rămânând în sfera starii de
semiuitare pe care ştiam că le pot totusi afla în stare de hipnoză, stare pe
care nu am înţeles-o bine niciodată
De la patru la şapte ani, am trecut prin
căteva vieţi pe care nu le-am memorat decît puţin, ca amintiri din primii ani
de viaţă.. Am reţinut de la fiecare viaţă
perioada copilăriei, când învăţam să
vorbesc, astfel că atunci când am ajuns
la şcoală stiam să scriu şi să citesc în mai multe limbi printre care şi
chineza, ebraica şi greaca veche, araba, scandinava, rusa, franceza, spaniola
şi bineînţeles engleza.
La început mă amuzam făcând expuneri către
colegi, dar cănd profesorii au chemat pe tata să-i arate ce fac, am înţeles că
trebuie să îmi expun mai prudent cunostinţele pentru a nu fi considerat un ciudat.
Cu toate măsurile de prudenţă luate de mine, părinţii au înţeles că ceva nu
este în ordine cu mine. Am avut încredere şi le-am spus adevărul dar ei au
devenit şi mai îngrijoraţi.
Nu au crezut că ştiu acele limbi cu care mă laudam şi nici nu au verificat
cunoştinţele mele. Mi-au cerut doar să nu mai o fac pe „nebunul” cu cei din jur,
căci în caz contrar va trebui să mă bage într-un spital unde voi avea parte de
multe injecţii. Asta m-a cam speriat aşa că m-am cuminţit.
Amintirile însă mă copleşeau şi astfel am continuat să fiu un elev
problemă, retras în interiorul meu unde selectam amintiri din alte vieţi.
Mi-am amintit de o perioadă când am fost un inginer. Căutam şi
atunci natura acelei scantei divine ce constituie viaţa. În acea viaţă căutam acea formă de energie pe care noi oamenii o numim suflet. Aşa cum materia este o
formă a energiei, tot aşa şi sufletul, credeam eu, este o formă a energiei. Are acel dublu
caracter de undă şi particulă la fel ca lumina şi are proprietetea de a reţine
informaţia şi a modela materia conform informatiilor reţinute. Dar aceste
amintiri nu erau foarte clare. Imi aminteam că am publicat câteva articole
despre descoperirile mele, dar nu îmi aminteam ceea ce scrisesem. Imi aminteam
că şi ca inginer unii mă considerau genial, alţii nu înţelegeau nimic din ce
scriam.Eu mi-am notat numele articolelor şi unde erau publicate precum si
numele meu ca inginer. Nu le-am căutat dar poate le voi căuta mai târziu.
Acum, la 16 ani, deşi stiu mai mult decât ar sti un tânăr la
vârsta mea, nu reuşesc să mă concentrez suficient ca să trec examenele de sfârşit
de an. Aintirile îmi vin cu viteză uluitoare tocmai când ar trebui să
mă concentrez la altceva. Nu as fi reuşit să scriu nici aceste rânduri daca
n-aş fi luat pastila aceea care mă linişteşte până în momentul operaţiei.
Urmează să îmi extirpeze tumora de pe creier. Pastila aceea ma lasă să ma pot
concentra, opreşte valul de amintiri din alte vieţi.
Tumora mi-a fost descoperită când parintii mei, îngrijoraţi de starea mea,
au hotărât să îmi facă o tomografie pe creier. Sperau să vadă un motiv pentru
care eu să nu mă pot concentra, un motiv ce trebuie îndepărtat. Au găsit această
tumoră şi urmează să fiu operat.
Acum sunt în spital. Tot ce scriu
acum am mai încercat să scriu dar niciodată nu am reuşit să îmi controlez
gândurile ca acum.
Am doar acasă, în biroul meu, un fel de jurnal la sfârşitul căruia am o
lista cu articole din ziare străine şi cărţi de care îmi amintesc că le-am
scris şi numele pe care mi-l aminteam că îl aveam atunci. Va trebui să încerc
să le verific existenţa. Va trebui să mă mulţumesc cu ea căci acum îmi este greu le amintesc.
Cred că după operaţie voi încerca să compar ce am scris în jurnal cu ce
scriu acum. Nu am reuşit să notez multe din ceea ce mi-am amintit din vieţile
mele anterioare. Din cauza vitezei cu care trebuie să îmi urmăresc gândurile
scrisul meu pare o mâzgâleală. Prin faptul că mereu îmi amintesc, nici nu am
când să mă concentrez la a-mi descifra gândurile. Acum însă, după pastila pe
care am luat-o, pot să mă opresc, să nu îmi amintesc de ceea ce nu vreau. Ce
pastilă mi-a dat oare doctorul?
Am să notez acum doar ceea ce trebuie să verific, trebuie să verific daca
oamenii care îmi amintesc că am fost, au existat. Trebuie să verific nume,
locuri, si cărţile de care îmi amintesc că le-am scris.
Dacă înlăturarea tumorei sper ca viteza cu care mă lupt cu acester amintiri
va scădea şi voi reuşi să am o viaţă normală. Sau poate .va aduce şi
înlăturarea acestor amintiri. Imi vor rămâne însă notiţele, pentru a-mi împrospăta memoria.
Dacă operaţia va reuşi si tata crede că va reuşi, deşi nu el mă operează,
vreau să continui cercetarile începute ca medic, desi si cele descoperite de
mine ca inginer mi se par foarte interesante şi ar merita continuate.
Doresc însă foarte mult să îmi
amintesc de o anumită perioadă de tăcere, nelinişte si dorinţi pe care o simt
ca existând între fiecare două vieţi trăite. Sper ca atunci când amintirile se
vor opri, îmi voi aminti de acea perioadă. Sper
să mă pot concentra pe acele amintiri pe care nu le pot defini.
Cred că este vorba despre viaţa mea între doua reîncarnări. Mereu intervine
în mintea mea amintirea unei perioade în care nu am trăit, o perioadă din care
nu reţin fapte ci sentimente şi dorinţi, şi o mare durere sufletească, nu
fizică.. Îmi amintesc de o comunicare exaltată cu mai multe entităţi asemeni
mie, nedefinite, dar cunoscute, de parcă ar fi fost o prelungire a eului meu. Totul
pe bază de infinită şi atotcuprinzătoare existenţă, cu nimic concret. Ceva
imposibil de definit.
Dacă voi mai păstra ceva din capacităţile mele actuale, din cunoştinţele
căpătate amintindu-mi şi mereu amintindu-mi,
sper ca să reiau cercetările din trecut.
Dar pentru asta trebuie să ajung să-mi iau examenele şi să înţeleg ce pot
face în această viaţă şi nu în vieţile mele trecute. Nu vreau să pierd
amintirile astea dar multitudinea lor m-a copleşit. Nu le mai pot controla, nu
le mai vreau.
Inainte de a lua a doua pastilă care ma va adormi, voi încerca însă să îmi
amintesc când şi dece am ales acest corp. Am senzaţia că ştiam ceva ce acum îmi
scapă. Am senzaţia că am primit acest imbold de undeva din afara voinţei mele,
sau mai bine spus de la o conştiinţă pe care am pierdut-o. E ca şi când aş fi primit
un ajutor de la a o altă conştiinţă din care eram parte şi din care m-am
desprins în aceşi moment în care am primit acest corp.
Din momentul în care am primit un corp am intrat într-o altă lume.
Amintirile mele din alte vieţi sunt solide, la fel ca acelea din această viaţă,
sunt intamplări si evenimente reale. Cele dintre vieţi sunt fără durată în timp, sau loc. Am senzaţia că eram
într-o lume paralelă în care timpul era doar clipă. O lume pe care nu o pot
defini oricât mă stăduiesc.
..............................................................................................................................................................................
Atât a mai rămas din vraful de hârtii scrise de tânărul Eduard Wattson înaainte de a intra la
operaţie. Tânărul căruia i s-a extirpat o tumoră pe creier a decedat pe masa de
operaţie. Doctorul Wattson, tatăl acestui tânăr a luat tot ce a găsit scris de
fiul său chiar înainte de operaţie, dar probabil că aceste foi căzuseră de pe
masa şi alunecaseră sub canapea iar după tragedie nu le-a mai căutat deşi era
uşor de remarcat că lipseau, era tocmai
începutul.
Au rămas să le găsesc eu şi să rămân nedumerită citindu-le. Era un băiat
tare frumuşel Eduard ăsta.
Păcat de el !
Bineînţeles nu l-am întrebat niciodată nimic pe doctorul Wattson, tatăl
acelui băiat.