duminică, 11 august 2013

25. O întâmplare adevărată.



Aşteptam pe peron sosirea trenului. Pe bancă, lâmgă mine mai erau două femei, una în vârstă şi una mai tânăra. Se vedea, se cunoşteau, erau din acelaşi sat.
Era vreme frumoasă. Soare, cald, aşa că gândul ne-a dus la ploaie şi vreme urâtă.
- Când plouă şi fulgeră, se aprinde o lumânare a continuat cea tânără discuţia atrăgându-mi curiozitatea pentru ce vorbeau..
- Da, şi eu ştiu că aşa se face adăugă cea bătrână.
- Dece? Am întrbat eu  care stăteam alături şi nu le cunoşteam  dar am obiceiul să mă bag în discutii nepoftită.
- Ca să vadă Dumnezeu că te temi şi îi ceri să te ocrotească.
- Da, am gândit eu cu voce tare, obiceiurile astea te ajută, au rolul să îţi  liniştească spiritul într-un fel. Se acţionează asupra inconştientului nostru. Credinţa este foarte importantă...
- Nu doar atât, a continuat cea bătrână care şi-a întrerupt apoi vorba ca să răspundă la telefon.
După ce a dat lămuririle corespunzătoare pentru locul unde se află şi când ajunge acasa, a continuat. Era o femee de aproape 80 de anui, dar încă vie şi cu privire inteligentă sub broboada ei neagră.
-  In tinereţe nici eu nu credeam prea mult în Dumnezeu. Eram nemulţumită de viaţă şi îi reproşam lui Dumnezeu că nu mi-a dat o viaţă pentru care trebuie să-i fiu recunoscătoare. Lipsuri, ca la toţi pe vremea aceea, iar bărbatul cam beţiv. Chiar dacă ne-am luat din dragoste nu eram fericită.
-  Il ştii,  s-a adresat ea celeilalte. După spusele doctorilor era gata să moară. Cum era să fiu recunoscătoare lui Dumnezeu ? Aveam 30 de ani si 4 copii. Rămăsesem însărcinată cu al cincilea. Am vorbit cu bărbatu-meu şi i-am spus că pe ăsta îl lepăd. Nu cred că sunt în stare să cresc 5 copii singură. Si patru sunt mulţi pentru o femeie singură !
Cel mai mic avea 4 ani.  El a spus să fac ce cred....
Am plecat la oraş să mă programez pentru chiuretaj.
Când a ajuns la spital, la doctor era coadă. Chiar când se ajunsese cu rândul la mine, doctorul a ieşit din cabinet şi ne-a spus că este târziu, nu mai face în acea zi nimic. Să venim a doua zi. M-am întors acasă şi am spus soşului ce s-a întâmplat. Seara am avut un vis.
Am visat că era pe înserat, eram într-un câmp plin de flori iar pe cer stele de toate culorile. Mă simţeam bine si mă plimbam cu privirea la cer. Deodata dintre stele a apărut un înger care trăgea după el un copilaş. Copilaşul plângea şi mie mi se rupea sufletul de plânsetul copilului. Îngerul s-a oprit în faţa mea şi m-a întrebat dece îmi este milă de copil dacă tot vreau să-l dau afară. Stăteam uimită şi plină de suferinţă pentru acel copilas, dar nu eram în stare de nici un alt gând. In continuare voiam să fac chiuretaj.
Atunci îngerul care era în aer împreună cu copilul ce plângea mi-a arătat puţin în spatele meu, pe pământ, un baitel îmbracat cu niste pantalonasi albaştri şi o bluză roşie.
- Uite il vezi pe ăla, mi-a spus îngerul, daca îl leăpezi pe ăsta, eu ţi-l iau şi pe acela.
Si m-am trezit!
Am spus însă : „vise !” şi m-am dus totuşi la spital cum eram programată. Pe holul spuitalului era o femeie mai în vârstă care aştepta. M-am luat în vorbă cu acea femeie Am întrebat-o dacă stă şi ea pentru chiuretaj. Mi-a spus că îşi aşteaptă fica, apoi  din una în alta, i-am povestit visul. Femeie aceea m-a convins sa nu mai fac chiuretaj si m-am întors acasa.
M-a întâmpinat baiatul cel mic, al patrule,  cel pe care îngerul mi-l arătase când mă ameninţase că mi-l ia dacă îl lepăd pe cel de al cincilea. Era îmbrăcat exact aşa cum  l-am visat si doar nu eu il îmbrăcasem aşa căci  am plecat de acasă înainte de a se trezi el şi de a se îmbrăca..
- Mamă, mamă, strga el vesel. Eram să mor !
Ce se întâmplase ? Alecu, un căruţaş vecin cu noi a trecut prin sat cu căruţa, iar băiatui meu s-a uracat în căruţă cum îi era obiceiul. S-a dat jos cu puţin înainte de a face cotul spre Bârlad, spre râu, nu spre oraş. Dacă nu se dădea jos spunea copilul vesel şi cu inconştienţa copilăriei, aş fi murit ! Calul s-a spriat, iar căruţa s-a răsturnat.  Badea Alecu a fost prins sub roţi şi a murit. Tot satul era adunat la locul cu pricina.
- Muream şi eu! Repeta copilul sărind într-un picior, spre spaima mea.
De atunci cred în Dumnezeul. Spuneţi şi voi, am visat un înger care mi-a spus sa nu fac chiuretaj, este de înţeles, am visat  pentrucă la asta mă gândeam atunci. Dar îngerul m-a ameninţat că îl ia şi pe cel mic dacă nu îl ascult, iar copilul pe care mi l-a arătat era îmbrăcat aşa cum m-a întâmpinat băiţelul meu atunci când era să fie strivit de căruţă. Asta pare de acum altceva...
Să nu cred în semne? Eu cred ! Dumnezeu să ma ierte, dar cred...
Acum am vorbit cu baiatul de care vă spuneam, cel pe care îngerul m-a ameninţat că mi-l ia dacă îl lepăd pe celalalt. Si uite, am mai pus o cană de apă în mâncare şi i-am crescut pe toti cinci iar acum mă bucur de ei.
- Si al cincilea a fost tot băiat cum spunea ingerul ? Am mai întrebat eu.
- Da, tot băiat. Ei spunţi, asta nu ar merita să fie scrisă, să înţeleagă toţi ?
- Aşa este, am aprobat eu... Dar cum trenul meu tocami sosise pe linia întâi, am întrerupt discuţia .